Templul Iubirii de la Rimini

de Marian Lisu

Imperatorii lăsat-au aici podul de 2000 de ani (Tiberius) sau arcul triumfal (Augustus), căci vechiul port la Adriatică era important pentru Imperiu, numele lui de-atunci fiind Ariminum, pus bine – la intersecția celor două rute însemnate ale comerțului: Via Flaminia și Via Aemilia. Orașul este marcat cu mărețele creații ale ducelui Sigismundo Pandolfo Malatesta - palatul ducal, fortăreața sau monumentalul mausoleu al familiei.

Cel mai cunoscut rămâne posterității templul iubirii, căci fără de măsură trebuie să-i fi fost dragă Issota de Atti de-i închină acesteia mărețul edificiu. Spre glorie eterna, inițialele lor (S și I) apar în relief - un motiv să-l dușmănească papa (considerându-l obicei păgân). Istoria romanțată e demnă de un serial tragic – se pare că și-a ucis cele două soții, pentru a putea rămâne cu cea pentru care nu mai existau rețineri privind relația amoroasă.

Tot de aici i se trage fostului mare condotier, un comandant de mercenari de temut, spre jumătatea secolului al XV-lea, căci papalitatea de-abia aștepta motive să includă zona guvernată de stăpânii de Rimini în Statul Papal – cum că ducele nu ridicase „un templu într-u Hristos, ci unor fideli adoratori ai demonilor”. La concluzie contribuise poate și modul ,,umanist” în care se exprimaseră cei trei (ducele și cei doi arhitecți), a căror viziune plasa mai degrabă Omul în centrul lucrurilor, pe principiul universalitate în umanitate.

Treaba cu uciderea consoartei nu era o noutate în dinastia Malatesta, mai pe la 1330, când un vechi Malatesta – Gianciotto își omora soața, pe Francesca de Polenta – fiica ducelui din Ravenna, acuzând-o de adulter, odată cu cel considerat că l-a trădat – fratele mai mic Paolo. Atât de impresionantă a fost tragedia medievală, că Dante a preluat-o în multe pagini din Infernul Divinei Comedii.

Dar să rămânem cu frumosul ce-a dăinuit locului și amintește gloria de Malatesta.

Esența filozofiei și armoniei, exprimarea creativă a lor prin primenirea ce venea odată cu Renașterea, se face la Rimini de către cel care dezvoltă prin ceea ce construiește o teorie a esteticii, prin armonizarea proporțiilor – Leon Battista Alberti. Mare arhitect al epocii sale, dăduse valoare deja ideilor sale în Florența – Palazzo Ruccelai și Basilica Santa Maria Novela, prin splendida fațadă, fiind edificii consacrate. Aici însă, lucrarea pare neterminată. Și nu-i deloc așa, căci nu e întâmplare – ci simbolism – devine un lucru la care pare că se va lucra o etenitate, simbol al masoneriei, nu pe principiul ,,așa trebuie să arate Casa Domnului”, cu tipar consacrat, ci sub cel care-l ghidase pe Sigismundo - ,,Aici se află cel care s-a întrupat din el însuși”.

Dacă ridicarea construcției viza ceva care să nu mai aibe legătură cu modelul clasic de basilică creștină, ci mai degrabă cu un templu restilizat, amenajarea interiorului a fost sarcina altui mare arhitect – Matteo Pasti. Vizionarul duce îl face pe acesta să aducă aici elemente care îmbină credința religioasă cu mitologia romană, respectul față de înaintași cu grija pentru ceea ce va veni apoi, cu elemente de astronomie și cunoaștere universală, o metaforă a lumii cunoscute pe-atunci.

Sunt mai multe capele, fiecare având un rol definit, în funcție de situație – la cea a Madonei mărilor se puteau ruga cei ce-și făceau griji de fenomenele extreme pe căi de ape, acolo unde navigau cei apropiați, spre a se îmbuna natura, la cea dedicată ascendenților și descendenților se rugau membrii familiei sau cei care le purtau respect sau de grijă.

Pentru a o scoate în evidență, maestrul se întrece în detalii somptuoase – avem două basoreliefuri ale triumfului zeiței Minerva (ce încununa cunoașterea) și al lui Scipio (spre preamărirea victoriilor), deasupra colosalului cavou fiind reprezentat raiul – un cer albastru plin de stele de aur, ca o nemărginire, asemenea lucrării ce-o gândise preaiubitul și precum dragostea ce i-o purtase, în viu.

Pe catafalcul dragei lui, Issota, rămâne scris în marmură dură ,,Tempus loquendi, Tempus tacendi” – tot inspirațional, căci se puseseră pe dos zicerile din Vechiul Testament ale Ecleziastului – o vreme pentru cuvântare, alta pentru tăcere (interpretată uneori sub influență taoistă ,,Cine știe nu vorbește, cine vorbește nu știe” sau cum le zicem noi – „Dacă tăceai, filozof rămâneai”).

Capela Planetelor, o altă alegorie a cunoașterii fără mărginire, aduce și figurile ce personifică Filozofia, Gramatica și Retorica, iar o alta – cea a Jocurilor copilăriei, cadrează cu figurile sfințișorilor dolofani care veghează, în marmura ce are amprenta trecerii vremii și a vremurilor, peste tot și peste toate.

Două lucrări memorabile rămân de prezentat spre final, opere ale celor care erau protejați de amfitrionul artelor (Malatesta): Giotto cu al său crucifix, în zona de altar, cu Hristosul pironit pe cruce, gândit așa încât fantele de lumină solară să bată pe trupu-i din care pare a ieși Duh Sfânt și cea făcută de Piero della Francesca, în fresca imensă de pe lateral, în care a rămas posterității chipul lui Sigismundo, rugându-se-n genunchi înaintea Sfântului Sigismund.