Mănăstirea rupestră de la Basarabovo

de Cristian Cezar Han

          Giurgiu-Russe-Basarabovo: era prima ieşire din țară şi eram nerăbdător. Am vorbit cu nişte prieteni să mergem cu două maşini la Mănăstirea Sf. Dumitru, cu plecarea din Alexandria.

   Între timp oprim în Brânceni (o comună de lângă Alexandria) să vină şi cealaltă maşină. Oamenii aceia au mai fost în Bulgaria, la acea mânăstire.

   Inițial aveam alte planuri. Ne gândeam să mergem undeva în zonă. De altfel şi Russe este la o aruncătură de băț atât de Bucureşti, cât şi de Alexandria. Ca să nu mai zic că oraşul este despărțit doar de vamă de Giurgiu. Astfel am zis să mergem la Mănăstirea Basarabovo, că tot era Sf. Dumitru pe 26 octombrie.

   Bun, ajungem la Giurgiu. Aglomerație nu prea mare, dar ne opreşte maşina din față. Unul dintre prieteni era minor şi nu avea procură de la părinții plecați în străinătate.

   Bafta noastră a fost că bunica băiatului se afla în maşină cu noi. Panicată, merge la vameşul român şi îi explică situația. Bine cu bunica, altfel eram nevoiți să ne întoarcem. De obicei, prima ieşire trebuie să conțină câteva aventuri. Dar mai sunt, asta nu e tot!

   Intrăm în Russe, ne învârtim puțin prin el, indicatoare yok, erau doar câteva scrise în bulgară, iar singura soluție era să întrebăm pe cineva din zonă. Am oprit la o

AVENTURI PE LACUL TITICACA – Insulele plutitoare UROS si insula de piatra TAQUILE

de Butterfly

      Dimineata devreme ne pregatim pentru ceea ce avea sa fie una dintre cele mai interesante experiente peruane, plimbarea pe TITICACA, lacul navigabil aflat la cea mai mare altitudine si vizita la insulele plutitoare UROS si insula de piatra TAQUILE. Suntem imbarcati in autocar si traversam orasul Puno, locul unde am inoptat, pentru a ajunge in port. In port suntem imbarcati intr-o barca ce are si un soi de terasa superioara si vajjjjjjj, o luam din loc peste lacul cel verde. Este o zi insorita iar culorile din jurul nostru, accentuate si de altitudinea mare la care ne aflam (3812 m), ne orbesc cu stralucirea lor. Lacul este calm iar culoarea lui verde contrasteaza cu albastrul puternic al cerului. Admiram privelistea de pe puntea superioara a barcii noastre pret de vreo 20 de minute pana cand intram in zona de control a insularilor de pe Uros. Acestia si-au construit 2 puncte de control de unde supravegheaza orice miscare catre insulele lor.

Dupa ce lasam in urma cele doua
Afla contiuarea cu un click aici !

De ce eu călătoresc fără bani ?

de Oleg Babara

     Eu nu ştiu unde voi fi mâine , unde voi dormi , ce voi mânca , cu cine mă voi întâlni .

De un lucru sunt ferm convins că, totul va fi bine şi voi avea de toate,altfel nici nu poate fi .

Şi aşa şi este .

Despre frică: n-am de cine să mă tem ,doar de mine.

Universul face totul pentru noi, doar e nevoie să fim deschişi şi să ştim exact ce dorim.

În situaţiile extreme se poate de învăţat ceva bun .Ieşire este , numai dacă o căutăm.

Sunt în Suedia a 27-a ţară înscrisă în "Cartea vieţii mele" şi deja 280 de zile hoinăresc prin lumea mea ,şi nu mai ştiu exact prin câte oraşe am călcat ori câţi km. , am parcurs.

Poate pare straniu pentru unii ,dar mă simt mereu ca acasă .N-are importanţă ţara,poporul,limba ,religia ş.a.

Pentru că peste tot oamenii mă primesc în casele lor ,în maşinile lor ,în companiile lor ,în familiile lor de parcă ne ştim de o viaţă.

Primele două luni chiar îmi făceam griji,planuri,rute pentru ziua de mâine după cum arată practica asta este pierdere de timp.

Pentru că mă uitam în urmă şi vedeam că totul e bine , pentru ce să mi fac griji ? Asta doar mă va încurca .

Şi aici am trecut la alt nivel .

M-am adresat Universului : "Dă-mi indicii şi eu doar o să le urmez " ceea ce fac şi până în ziua de azi.

Am dormit la diferiţi oameni : bogaţi ,săraci,tineri ,bătrâni,musulmani, creştini.

Care m-au primit ca un membru al familiei lor .

În Georgia, Omar din a doua zi mi-a spus : 

Asta e casa ta şi Sinan (feciorul) e fratele tău .

În Baku ,Mihai mi- a spus : Casa mea e casa ta.

Am dormit în diferite instituţii publice : grădiniţe ,şcoli ,cămine.

Diferite organizaţii din Europa,care ajută oamenii cu cazare si mâncare.

Am dormit în cort în locuri super frumoase ,pe care nu le-aş schimba pe nici un hotel.

Mereu am mâncat bine şi diferite bucate traditionale oferite de

Cum se mananca in Paradis?

de Paul Drosu

      PARADIS, PARADIS, dar chiar si in Paradis ti se face foame… :D Dupa cum spuneam ieri, prea multe fotografii (inclusiv de ale mele) sunt doar cu peisaje, fara locuitorii unei anumite tari/zone in ele. Si astazi, incerc sa "repar" un pic acest lucru, cu o fotografie din locul pe de Pamant care se apropie CEL MAI MULT de notiunea de PARADIS – Polinezia Franceza. <3<3 <3 Puteti avea totala incredere in aceasta afirmatie a mea. 

In fotografie, cei doi prieteni polinezieni ai nostri tocmai se ocupa de pregatirea "gratarului" in salbaticie, fara fasoane, fara mese, scaune, furculite, cutite, farfurii…si fara nici un om pe zeci de km2 in jurul nostru! Focul si jarul se fac din "copra" (coaja polivalentelor "nuci de cocos") si din bucatile de crengi si coaja de palmieri gasite pe jos. Pe gratar se prepara in special peste – deliciosul "mahi-mahi", ton, diversi pesti de recif, dar si taro (un rizom ca un fel de cartof), delicioasele banane de Tahiti (Mei'a), specifice insulelor polineziene si care se consuma coapte. Pe gratar au "preparat" chiar si ceva "dulce" – un desert din nuca de cocos proaspat rasa, cu vanilie (vanilie de Tahiti, evident, cea mai rara si mai parfumata vanilie din lume!) si alte cateva ingrediente, in frunza de bananier. "Platoul" pe care se servea pestele era format dintr-o frunza de bananier, iar "farfuriile" ni le-am "construit" singuri, cat timp se facea gratarul, din frunze subtiri si lungi de palmier, pe care le-am impletit, fiecare cum a reusit, mai bine sau mai rau, dupa o tehnica aratata de prietenii nostri polinezieni. Mai trebuie sa va spun cat de

Patagonia andina – Printre vulcani si prin norii de cenusa vulcanica

de Paul Drosu
     
 1.O plecare cu emotii din Buenos Aires

     O foarte devreme dimineata de septembrie, pe aeroportul Jorge Newbery din Buenos Aires. Suntem obositi, dupa o noapte alba, care a inceput cu amanarile repetate ale zborului nostru de intoarcere de la cascada Iguazu la Buenos Aires. Si asa, in loc sa mai prindem cateva ore de somn la hotel in Buenos Aires, inainte de zborul spre San Carlos de Bariloche, capitala ”Elvetiei” Americii de Sud, acum alergam prin aeroport, dupa ce am aterizat cu cursa de la Iguazu, pe ultima suta de metri. Bine macar ca e acelasi aeroport…Eu si cu Madi tropaim impreuna cu ceilalti cativa francezi din gasca, avandu-l in frunte pe Nicolas, ghidul nostru, un bordelez care traieste in Peru de cativa ani, fotograf pasionat. Inainte de a ajunge la checkin-ul pentru Bariloche, ne oprim la intrarea aeroportului, pentru a ne recupera bagajele mari, pe care nu le mai luasem in calatoria de cateva zile de la Iguazu si le lasasem in Buenos Aires. Baietii lui Nicolas s-au descurcat bine: au luat bagajele noastre de la hotel cu un microbuz si acum ne asteapta. Muchas gracias, hombres! Le recuperam repede, le aruncam pe cate un carut si, in galop, catre check-in, care deja a inceput…

2. Un zbor scurtat din cauza norului de cenusa vulcanica si cateva date despre o eruptie vulcanica

     Dar aventura continua…aflam ca avionul nu poate zbura pana la Bariloche, ci se va

Afla mai multe aici !