Într-una din zile facem o plimbare de la Castelul Reginei Maria înspre oraşul Balcic. În stânga se află stânca albă, protectoare, un fel de Olimp al Balcicului, pe care zeul cerului convieţuieşte cu cel al apelor, al pădurii şi al pietrei. În dreapta, liziere de copaci verzi, în care esenţe de foioase convieţuiesc cu cele de conifere, pe deausupra lor sau printre ei se zăreşte marea. Aerul este umed, proaspăt, cu miros vegetal. În spatele şi deasupra stâncilor pe cer se profilează un spectacol diafan. Pământ şi cer par a se completa şi sincroniza prin culoare şi măreţie. În spatele nostru, la celălalt capăt al stâncilor nori negri acoperă cerul. Stânca devine element de legătură între două lumi, una a luminii, a soarelui, a diafanului, cealaltă a întunericului, a furtunii. Privind în stânga ochiul este scăldat de imaginea luminoasă a stâncii şi a cerului, privind în urmă este înspăimântat de imaginea întunecoasă a acestuia. Eşti cuprins de două porniri diferite, să stai locului pentru a privi extaziat sau să te grăbeşti pentru a nu fi prins de ploaie şi furtună.
Ne continuăm drumul spre centrul oraşului, în pas normal. Un spectacol cromatic inedit ni se dezăluie pe cer, pe stânci şi pe mare. Marea este foarte liniştită, de culoare albastră cu nuanţe de verde sau roşietice. Deasupra noastră cerul este bleu senin, acoperit spre orizont de nori albi. Valurile au strălucirea cioburilor de oglinzi. Orizontul pare difuz, contopindu-se în alburiul norilor. Dealul din spate, împădurit îşi pierde conturul. Pe marea strălucitoare şi pe cer se reflectă chipul de un verde întunecat al dealului a cărui culoare albă de la poale nu se mai distinge. Dealul îşi pierde identitatea, pare doar o proiecţie de un verde întunecat pe luciul apei şi pe cerul înnorat. Deşi cerul este înnorat, stâncile strălucesc diamantin în lumina soarelui. Trei straturi de culoare pare a fi creat Dumnezeu în natură: verdele copacilor, albul stâncilor, plumburiul cerului. Când soarele se ascunde între nori, dealurile din depărtare încep să-şi arate contururile şi stâncile îşi pierd din strălucire, dar albul lor contrastează şi mai mult cu plumburiul cerului. În mare suprafeţe strălucitoare alternează cu suprafeţe întunecate precum cerul de deasupra. Marea este liniştită şi glasul nu i se mai aude.
O plimbare pe străzile oraşului te ajută să îi cunoşti aspectul preponderent tradiţional din care nu lipsesc însă elementele moderne. Plimbându-te pe străzile lui poţi respira aerul curat, blând şi binefăcător în care adie uşor briza mării cu vaporii ei săraţi, amestecaţi cu ozonul copacilor. Te poţi odihni sub copacii verzi de vârste şi specii diferite care cresc din abundenţă, poţi privi stâncile albe sau frânturi de mare care se zăresc printre copaci si printre clădiri, gardurile tradiţionale din piatră, casele vechi sau moderne divers colorate, plăcute şi elegante. Poţi vizita biserici, moschei, muzee, admira statui. Specificul local este sporit de câte o cişmea turcească de care dai din loc în loc.
Fațada e împodobită strașnic, elementele decorative abundă – iar lângă ușa mare de bronz, plină cu personaje în scene biblice, găsim cioplit în marmură un balaur, ce se strecoară viclean printre rugi.
Aici asistăm la nașterea legendei, spre a marca regimul care stăpânea Milano – Casa Visconti. Numele venise din renume, căci cel dintâi fusese viceconte de-a dreptul, căci zorii Renașterii schimbă vechile conduceri – familia (Della Torre) ce condusese cedând frâiele.
Mulți știu de Sforza, dinastia de temut a zonei lombarde,căci marele castel Sforzesco e cel mai cel, dar primul Sforza (Francesco) e un ginere al casei Visconti, deci tot în
Indisolubil legată de exploatarea sării la Slănic Prahova este existența Bisericii Sfinții ”Trei Ierarhi” aflată tot pe strada 23 August, imediat lângă Muzeul Sării. Aceasta este un veritabil monument de artă religioasă bizantină.A fost construită în timpul domnitorului Alexandru Moruzi, între anii 1977 – 1800, din inițiativa și cu cheltuiala biv-vel clucerului Ion Hagi Moscu, de origine grecească. Acestuia după ce a luat în arendă Ocna Slănic i s-a cerut să construiască o biserică pentru lucrătorii și funcționarii salinei, celorlalți locuitori mult timp fiindu-le interzis accesul la slujbe. Pentru a ajunge la biserică parcurgi o alee cu flori, străjuită de brazi. Biserica parcă ar vrea să se retragă în sine și să se ascundă în spatele brazilor, tainică și modestă. Un glas ne cheamă totuși spre inima ei. Să fie oare glasul credinței, al dorinței de cunoaștere sau poate al strămoșilor care veneau aici să își mângâie sufletele după truda din adâncuri? Pereții exteriori, văruiți în alb sunt prevăzuți cu două brâie bej în partea superioară și au geamuri înguste cu gratii metalice. Pe partea exterioară a peretelui de la intrare sunt pictate medalioane cu Sfinții Trei Ierarhi, Sfântul Dimitrie, Sfântul Gheorghe. În pridvorul bisericii se află morminte ale slujitorilor greci și crucile de la căpătâi au inscripții în limba greacă pe o parte și în limba română pe cealaltă. Încă de la intrare, deasupra ușilor sculptate în lemn te întâmpină câteva simboluri religioase: 2 porumbei sculptați în lemn cu câte o cruce în cioc, Triunghiul cunoașterii. Tot aici, se află 2 scene înfățișând cele două elemente antagonice ale religiei creștine, Raiul și Înfricoșătoarea Judecată, ca un avertisment parcă pentru respectarea preceptelor morale creștine. Dispunerea picturilor în biserică s-a făcut în funcție de Tratatul Erminiei Bizantine. Restaurarea acesteia s-a realizat în două etape: 1958-1962 și 1995-2000. S-a avut în vedere respectarea modelului inițial, ceea a condus la menținerea patinei timpului. Catapeteasma este din zid și păstrează pictura originală din secolul al XVIII-lea. Pictura este realizată în 4 registre. Icoanele împărătești sunt originale, restaurate în registru pictural nou. Icoanele diaconești sunt mai vechi decât biserica, fiind aduse de la Biserica ”Sfântul Gheorghe.” Celelalte registre prezintă cele 12 praznice împărătești, Sfinții Apostoli, Maica Domnului, Iisus Hristos și prorocii Vechiului Testament. Ușile diaconești îi înfățișează pe Arhanghelul Gavril cu crinul în mână, simbolul vestirii, și pe Sfântul Gheorghe cu sabia în mână, simbolul dreptății.
Reghin... Nu-mi pot struni un zambet in fata portii negre de pe Strada Sării. Răsare singur si lăuntric, de fiecare data, pentru ca preț de o bătaie de inima simt cum se oprește lumea toată. In spatele inselatoarei sobrietăți, scena e vibranta. Nu ma așteaptă “doar” un atelier, ci un laborator de alchimie comparată. E locul unde lecturile-mi despre calugari lutieri, cabala mistica a cifrelor și lemnul de rezonanta au prins candva contur și substanța. Locul unde am invatat ca Viorile sunt nod de suflete pecete. Și epicentrul armonic a doua texturi încă negasite dar predilecte, arcuind pe corzi artificii animiste deloc…discrete.
“Lutierii cautau pe o raza de 11 kilometri in jurul molidului taiat, "copacul frate" - un paltin argintiu, din care se facea spatele instrumentului. Recunosteai cu usurinta pe acest "frate de cruce" al molidului - un copac singuratic si batut de vant, puternic si usor rasucit, cu lemnul in interior facut "funie" - ceea ce insemna ca fibra lemnului avea un desen in nuante de culori insurubate, sub forma de vartej de ape sau chiar de cochilie...”
Şcoala „Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti ne-a propus o excursie literară la Casa Memorială „Vasile Voiculescu” din comuna Pârscov, judeţul Buzău.
Deşi cerul era înnorat, am trăit totul ca pe o adevărată sărbătoare a dorinţei de a revedea locul naşterii unuia din cei mai mari scriitori români, de a ne îmbogăţi cunoştinţele literare şi geografice, de a ieşi
din stereotipiile cotidianului. Drumul de la Ploieşti la Pârscov ne-a oferit un spectacol al naturii aflate în anotimpul zămislirii, care, cu cât ne apropiam de obiectivul stabilit, devenea din ce în ce mai bogat şi mai fascinant. Verdele ierbii, albul şi rozul pomilor în floare ne-au creat o puternică impresie de viaţă, de puritate şi frăgezime, de renaştere şi rodire.
Localitatea Pârscov este situată de-a lungul şoselei Buzău-Braşov şi al râului Buzău, într-un spaţiu atractiv atât prin aspectul natural, cât şi material şi cultural, protejat şi înfrumuseţat de dealurile Măgura. Zona este presărată cu obiective turistice remarcabile: Mânăstirile Ciolanu, Răteşti, schiturile rupestre de la Bozioru etc.
Unul din obiectivele turistice emblematice pentru cultura localităţii Pârscov este Casa Memorială „Vasile Voiculescu” situată pe partea stângă a şoselei, în apropierea locului unde se ţine Târgul tradiţional săptămânal şi al podului de peste apa Buzăului. Privită din stradă pare o casă tradiţională cu prispă de lemn, veche şi solidă totodată. În curtea casei câteva elemente alcătuiesc un univers specific
familiei scriitorului şi zonei: câţiva pomi, arbuşti şi câteva flori dau viaţă peisajului, o expoziţie de cruci adunate de pe dealurile din jur leagă prezentul de trecut, viaţa materială de cea spirituală, efemerul de etern; un spaţiu dreptunghiular înconjurat de un gard de piatră aminteşte de stupina familiei. Cea mai atrăgătoare este statuia scriitorului aflată chiar în faţa casei, operă a sculptorului Oscar Han, situată pe un soclu de piatră de Măgura, lucrată în bronz, dezvelită în octombrie 1974.
Am fost întâmpinaţi de doamna muzeograf Fănuţa Gorgan care cu multă amabilitate şi sensibilitate ne-a dat explicaţiile necesare.
Casa Memorială „Vasile Voiculescu” reconstruită după modelul casei părinteşti are o arhitectură cu temelie de piatră, specifică localităţii, cu hol pe mijloc şi patru camere dispuse simetric câte două de o parte şi de alta a acestuia. A fost inaugurată în octombrie 1989. Pe peretele exterior, comun cu prispa casei se află o placă depusă de Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România la prima ei Conferinţă Naţională din 1991, în semn de omagiere a medicului scriitor Vasile Voiculescu. Pe un medalion fixat pe aceasta este imortalizat un adevărat dicton despre artă: „Arta nu are patrie, patria fiind ea însăşi.”
Vasile Voiculescu (1884-1863), medic, poet, prozator, dramaturg, s-a născut în această casă și a trăit aici numai în primii 6 ani de viaţă. Se spune că s-a născut cu căiţă pe cap, ceea ce a fost interpretat ca un semn al norocului. După cum a mărturisit mai târziu, a trăit într-un mod tipic rural, copilăria fiindu-i marcată de educaţia religioasă care i s-a făcut în familie, de datinile şi obiceiurile din viaţa colectivităţii şi de natura înconjurătoare. Jocul lui preferat a fost de-a biserica şi memorabilă a rămas pentru el ziua în care a cules flori de pe dealul din jur şi le-a dus la biserică pentru a fi sfinţite.
Obiectele din casa memorială vin să completeze informaţia existentă despre viaţa şi activitatea lui. Pe lângă expoziţiile de documente referitoare la viaţa şi la activitatea autorului, cărţi care i-au aparţinut, ne-au reţinut atenţia, în mod deosebit, 2 camere: cea ţărănească în care s-a născut scriitorul, mobilată după modelul caselor tradiţionale din Pârscov, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu preşuri pe jos, pat de lemn cu saltea de paie, scoarţă cu motive geometrice pe perete, dulapuri şi poliţe cu vase de ceramică, roată de tors, ştergare cusute în culori vii, unul din ele aflat deasupra uşii de la intrare şi având deasupra o icoană în semn de binecuvântare a celor ce trec pragul camerei şi de protejare a acestui minispaţiu fundamental pentru viaţa familiei.
Prima cameră din dreapta, ca şi cea ţărănească oferă o puternică imagine de viaţă datorită scoarţelor cu motive geometrice, în culori vii, una expusă pe jos şi alta pe perete. Pe scoarţa de pe perete se află
portretul lui Vasile Voiculescu complet încărunţit, cu privirea profundă şi o uimire tristă pe faţă. O imagine mai puţin obişnuită, pe unul din perete, este alcătuită din patru icoane aşezate în cruce, fortificare a credinţei, a puterii de apărare, a binecuvântării locuinţei. Tot aici sunt expuse un tablou care înfăţişează o casă în Pârscov, patefonul care a aparţinut familiei Voiculescu şi portretul soţiei scriitorului, Maria, şi obiecte de mobilier.
Holul oferă imagini ale felului în care au fost receptaţi autorul şi opera sa în sculptură, pictură şi grafică. Astfel, aici pot fi admirate bustul scriitorului realizat de sculptorul Emil Pricopescu şi tablouri cu ilustrări ale sonetelor voiculesciene şi ale scrierilor în proză „Momâia”, „Viscolul”, „Lostriţa”, „Chef la mânăstire” etc.
Cunoaşterea casei a fost urmată de cea a operei prin intermediul unei activităţi literare de cerc pedagogic, pe care profesori şi elevi de la Şcoala „Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti, în colaborare cu Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din aceeaşi localitate şi Casa Memorială „Vasile Voiculesu”, au susţinut-o în curtea muzeului într-o atmosferătipic voiculesciană. Prof. Neagu Ruxandra de la Şcoala „Sfântul Apostol Andrei” a citit referatul „Personajul psihologic între a simţi şi a vedea, o incursiune în
căutarea sinelui” şi un grup de elevi de la aceeaşi şcoală, coordonaţi de prof. Desdemona Chilan, Ruxandra Neagu, Ana-Maria Tănase şi-au propus să ilustreze aspecte surprinse în referatul mai-sus amintit, prin lectura şi prin interpretarea unor fragmente semnificative din romanele „Zahei Orbul” de Vasile Voiculescu şi „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu. Preotul Ioanin Chilan de la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti a făcut o expunere cu tema „Abordarea dimensiunii teologice în romanul Zahei Orbul”.
Casa vizitată, ca şi Concursul Naţional de Poezie, Proză şi Publicistică organizat de instituţii de cultură buzoiene, la care am fost invitaţi să participăm, sunt dovezi ale cinstirii de care se bucură scriitorul în memoria urmaşilor săi. Am trăit cu toţii o zi plină de frumuseţe şi semnificaţii, în care soarele cunoaşterii a strălucit din plin, chiar dacă cel cosmic a refuzat să îşi arate chipul pe bolta cerească, o zi în care s-a adeverit afirmaţia lui Vasile Voiculescu: „Ar timpul, semăn fapte.”
