Variatia ovoida a somajului sferei

 

de Ioan Laslo

Ne este dat de multe ori sa auzim lucruri ciudate, iar calatorind am avut ocazia sa vad si sa aud o sumedenie. Azi va aduc in atentie una dintre ele. Este opera de arta a lui Jorge Oteiza (unul din cei mai de seama reprezentanti ai scolii basce de sculptura moderna), a carei copie supradimensionata este expusa in fata Primariei din Bilbao . Titlul ei face de obicei deliciul turistilor: Variatia ovoida a somajului sferei. Cei 6m diametru si aproape 8m inaltime scot in evidenta o sculptura din otel invechit si arata o tensiune intre static si dinamic. Chiar si localizarea ei intre  raul Nervion si superba cladire a Primariei orasului isi are un rol bine definit. 

În golul moale al râului care se termină/Cedila semnează în albastrul cerului/Deasupra orașului în interiorul pământului/Materia strălucește/În sfera prafului brutal/Cercul înconjoară cheiurile/În noduri se găsește un nor în interiorul vidului dedesubtul spațiilor/Izbucnirile roșii/În marea de raze/Soarele a visat/La toate nopțile lui pierdute/La toate aceste strigăte de întuneric/Soarele s-a dat/Mândru ca fata ideală/Într-un punct luminos/Cercul s-a mișcat/În cel mai scurt timp/El pozează acolo/Dar deja nu mai este/Ideea a dispărut/Râul s-a închis/Și cerul/Și materialul/Și noaptea/Și vremea/Și strigătele/Și oamenii/Și mările/Lumii și valurile/Doar fata/Doar un cheu/Un râs (Jacky Lavauzelle)

Minoitii și locul de naștere a lui Zeus

     de Ciprian Napradean

Am evadat de pe țărmul Cretei într-un loc cu aer respirabil și peisaj mai verde.  Se numește Lasithi Platou. E o zona fascinantă, undeva in partea central - estica a Cretei. Specific zonei sunt morile de vânt. Ele sunt încă folosite pentru extragerea apei (esențială în irigații). Destinația noastră a fost Pestera lui Zeus. Cică aici s-a născut zeul cerului, în mitologia greacă. Dincolo de povești, frumoase ce-i drept, săpăturile arheologice atesta o locuire a peșterii încă din preistorie. În timpul civilizației minoice pestera a fost considerat un loc sacru, aici organizandu-se diferite procesiuni. Ce este cu adevărat interesant e că în urma cu câțiva ani s-a studiat profilul hologenetic al locuitorilor din Platoul Lasithi, date fiind diferențele de aspect fizic fata de restul cretanilor, iar surpriza a fost de proporții. ADN- ul locuitorilor actuali ai platoului se potrivește cu cel făcut pe oasele minoicilor de acum 5000 - 6000 de ani. Se pare ca locul a servit ca refugiu după prăbușirea civilizației minoice. Munții, ce înconjoară zona, au functionat mereu ca un plămân. Inspira populația în momente de restriște și o expira după ce trecea primejdia (La fel ca ai noștri Carpați). 

Evadarea asta a meritat. Tavernele de aici sunt mai simple, mâncarea mai puțin sofisticată dar gustoasă. Localnici se laudă ca legumele din bucătăria lor stăteau la plajă în grădină în urma cu câteva minute.

Santa Maria degli Angeli - bijuteria care domina Assisi de Jos

 de Marian Lisu

Poate numele titlului vă face să gândiți: iar Assisi? Ei bine, acum suntem practic în orășelul de la baza dealului, unde sper că instantaneele de până acum v-au încântat. E Santa Maria degli Angeli, locul unde practic începe și se sfârșește destinul Sf. Francisc.Marea Bazilică Sfânta Maria a Îngerilor e aici de aproape cinci secole, impresionând prin dimensiunile colosale (cea de-a șaptea în clasamentul general), dar adevărata comoară este înăuntru – micuța și vechea bisericuță Porziuncola (tradusă ca „Mică  bucată de pământ”).

Deasupra Sanctuarul Protoconventului Porziuncola ne întâmpină dictonul latin „Hic Locus Sanctua Est” (Acesta este un loc sfânt), chiar Sf. Francisc declarând că este cămin, spunând că „vizitele spiritelor cerești erau frecvente în acel loc”. 

Aici are pornirea lăuntrică de a se dedica muncii neobosite de a fonda Ordinul Fraților Minori (al Călugărilor Cenușii/ Franciscanilor), tot aici discipolii jură credință și pleacă în lume să ducă mai departe mesajul. Aici e locul unde Chiara di Offreduccio renunță la viața fără de griji, îmbrățișează jurământul de sărăcie și se dedică întru-totul credinței, înființând Ordinului Doamnelor Sărace (Clariselor), fiind sanctificată și ea după ce se dovedise că făcuse minuni. Viziunea Sf. Francisc, aceea că obținuse aici chiar de la Isus „Indulgența Porziuncolei” (mai cunoscută în literatură drept „Iertarea din Assisi”), va genera ulterior pelerinaje impresionante, iar anual o mare sărbătoare locală. Este astfel centrul franciscanismului, așa cum ne ilustrează și frescele minunate pe care le descoperim în anexele marii biserici. După Grădina cu trandafiri, loc preaiubit de Francisc, din pictură se perindă privirii adunarea călugărilor pentru a înțelege tainele Regulei, respectiv viziunea ce trebuia vestită în lumea largă.

Biserica mare are trei nave, având în laterale zece capele, cupolă impresionantă și absidă semicirculară, centrul edificiului reprezentându-l vechea bisericuță ce fusese la începuturi a benedictinilor, dar lăsată în ruină. Sf. Francisc decisese să o readucă la menirea inițială, așa cum mai făcuse și cu alte două din Assisi.

Fresca interioară e de mare valoare – în partea din spate e Calvarul, lucrare a lui Perugino, iar în capelele laterale sunt lucrări ce au în principal teme cu Fecioara cu Pruncul, aspecte din viața spirituală a Sf. Francisc, dar și cu Sf. Bernardino. Cappella del Transito e chiar în locul unde Sfântul Francisc a murit în 1226, imediat lângă Grădina cu trandafiri, de unde statuia ce-i este dedicată așteaptă parcă înflorirea rapidă, sub atenta supraveghere a porumbeilor pașnici. E aparent o mare discrepanță între ceea ce propovăduia Francisc – traiul în sărăcie, dar bogăție în credință – raportat la ceea ce vedem actualmente – structuri ce rivalizează cu marile catedrale, având în vedere că la începuturi discipolii trăiau în colibe și dormeau pe rogojină, îmbrăcați fiind în pânză de sac cârpită.

Turnul imens, cu clopotele lui grele, vestește la intervale regulate chemarea credinței, fațada monumentală ținând în vârf o statuie impunătoare a Fecioarei din bronz aurit, ce magnetizează privirile curioșilor de la mare distanță.

În laterala ce dă spre edificiile publice se află o fântână activă de acum cinci secole – Fonte Medicee.

Peste drum e splendidul Palazzo del Capitano del Perdono (Palatul Căpitanilor Iertării) ridicat pentru a servi drept casă a „căpitanilor” – persoanele ce trebuiau să vegheze mulțimea de pelerini ce veneau să descopere locul unde Sf. Francisc obținuse privilegiul iertării.

Tocmai dimensiunea impresionată pe care o căpătase pelerinajul făcuse ca în jurul bisericii să se formeze un adevărat târg, acum oraș, iar supravegherea trebuia să aibă parte de o justiție specială, condusă de Căpitanul Iertării. Palatul e construit sobru, dar are o eleganță conferită în special de succesiunea coloanelor groase de la bază ce susțin bolte-n semicerc, având deasupra alte rânduri de coloane scunde, ce dau impresia de spațialitate. Cel de-al treilea nivel, adăugat ulterior, duce clădirea în epocile recente, păstrând arhitectura specifică umbriană, tocmai pentru a pune în evidență edificiul, prin comparație cu construcțiile relativ contemporane. "

l'Amore non è amato" („Dragostea nu se iubește”) – Sf. Francisc.

Orvieto - o bijuterie italiană

 

de Marian Lisu

Așezarea e veche de aproape trei milenii, cei dintîi fiind etruscii, ce lasă aici celebrele necropole.

Stânca semeață din marginea Umbriei devenise prin fortificare ușor de apărat, poziția strategică ajutând populația locală să dezvolte urbea în timpurile imperiale, dar îndeosebi în vremurile medievale.

Tocmai dezvoltarea din evul când alții nu aveau speranță face din Orvieto unul din marile centre culturale și economice, invidiat de mulți – având statut independent.

Edificiile ridicate în secolele XIII și XIV sunt și acum păstrate în forma originală, frumoasele piețe publice (del Populo și del Duomo) păstrând acel farmec tipic italienesc.

Palazzo Comunale ne-a îmbiat să descoperim arta medievală a Renașterii. În spiritul libertății se născuse ideea de a fi construită o fortăreață mai strașnică, peste cea făcută de Natură – zidurile ce continuă culoarea stăncii dând impresia că nu au fost cioplite , ci zidite.

Supremul edificiu rămâne însă Ctedrala, cea frumos botezată drept ,,Santa Maria Assunata in Cielo”, cu fațada ei impresionantă ce trimite privitorul la amintirea geamănei din Siena.

Goticul lucrase secole de-a rândul să-și arate splendoarea desăvârșită, iar pentru a convinge pe cei interesați să-i treacă pragul pomenim doar trei dintre multele nume consacrate în relizările artistice de geniu creator – Pisano, Beato Angelico și Perugino.

Conceptul Creației e punctul forte – despărțirea noilor tendințe prevestesc germenii arhitecturii renascentiste.

Fresce ale marilor maeștrii italieni au legătură cu scene din viața Fecioareai, iar în Capella dei Corporale întâlnim legenda orașului  - Miracolul din Bolsena (în urma căruia Papa Urban al IV-lea instituie acum vreo opt secole procesiunea „Corpus Domini”).

Capella Nuova e povestea frumoasă a artei, o capodoperă renascentistă ce ridică standardul de reprezentare în zona ecleziastică.

Pentru a întregi corola de minuni e de luat în calcul vizite lejere la două palate ce trimit la perioada în care papii aveau aici bază de credință – Palazzo dei Papi, undeva în spatele catedralei și pe cel din proximitate – Palazzo Soliano, unde se pot admira relicvele romanității și opere de artă (inclusiv contemporană).

În cel al papilor sunt camere ce aduc mai degrabă a sălilor regale de ceremonii, doar că aici sunt masate tablouri de dimensiuni urieșești, sculpturi parcă aduse direct din Paradis, îngerii ce însoțesc personajele consacrate fiind martori tăcuți ai minunilor artistice.

Peste drum, în partea opusă pieței,e Palazzo Faina, unde sunt actualmente prezentate relicvele perioadelor trecute, în cadrul Muzeului Arheologic, de neratat pentru cei interesați de arta etruscă.

O mostră de reprezentare arhitecturală a timpurilor în care etruscii scriau aici istoria este și Tempio del Belvedere, templu vast și bine păstrat, în imediata apropiere a Pozzo di San Patrizio, puțul colosal săpat în piatra dură ce coboară în măruntaiele muntelui și care solicită privitorul să-i afle secretele până la luciul de apă. Prin sutele de ferestre lumina lină e filtrată colorat spre bază, iar pentru ca cei care privesc cerul să nu fie realmente orbiți de astrul ceresc s-a decis amplasarea unui glob imens, luminat astfel încât ochiul să poată percepe iluzia unei realități moderne.

La pas printre clădirile etalon – Palazzo del Popolo ține în umbra lui parte a Cartierului Medieval, iar luând ca etalon Torre del Moro ținând întins pe Corso Cavour ajungi în locul de poveste – Fortezza di Albornoz, vașnica fortăreață ce avusese menirea de a demoraliza răuvoitorii în a gândi să râvnească la avuțiile urbei, ridicată sub autoritatea cardinalului Egidio Albornoz după jumătatea secolului al XIV-lea, când Orvieto se va supune puterii papale.

Altamira - Capela Sixtina a Preistoriei

 

de Marian Lisu

Sfâșietoarea poveste adevărată de acum ne va purta privirile și imaginația într-unul dintre cele mai importante locuri ale umanității, în Altamira, spre a admira ceea ce a fost supranumită „Capela Sixtină a Preistoriei”.

La vremea descoperirii splendorilor rupestre ce vin din Paleoliticul Superior (încă de acum 35.600 ani și care au continuat a fi creeate până acum vreo 15.000), proprietarul suferea o veritabilă dramă existențială.

În 1879, Marcelino Sanz de Sautuola e anunțat de fiica lui Maria că niște animale ciudate care „aleargă” haotic se găsesc pe pereții peșterii ce se căscase în apropierea locuinței de pe micul domeniu. Mai exact, în proximitatea pitorescului oraș medieval Santilana del Mar.

Răspândirea veștii privind descoperirile preistorice sunt însă vehement disputate tocmai de către cei care trebuiau să se aplece serios asupra studiului. Se va demonstra fiind cea mai veche formă de manifestare artistică. Perioadele de datare exacte plasează primele execuții puțin după apariția Homo sapiens, cel care începea să-și demonstreze discernământul și rațiunea – ruperea de linia Erectus și desprinderea de Neanderthalieni.

Trecut prematur spre veșnicie și având încredere până la final în adevărul cauzei sale, îi sunt recunoscute meritele abia post-mortem. Lumea științifică își va recunoaște greșala de a fi mai aproape de interesele ecleziastice decât de adevărul științific, diplomele și titlurile putând fi observate în muzeul dedicat amenajat lângă casă (chiar în imediata apropiere a peșterii).

Dar scenele celebre cu bizonii multicolori și celelate animale reprezentate în peșterile asociate, aflate de-a lungul coastei dinspre Santander și Bilbao, le vedem în marele muzeu în care sunt aduse dovezile elocvente și reproduse identic.

Redările umanoizilor din epoca de piatră reprezintă în cadru larg picturi ce au copiat forma peșterii, cu bizoni (zimbri) în galop, de parcă e un tablou în mișcare a modului în care indienii nativi își imaginau Paradisul (veșnicele câmpuri de vânătoare).

Uimirea întregii lumi se cristalizează abia când se demonstrează că arta de pe pereți are o vechime de mai mult de 10.000 de ani, cât se credea inițial de către descoperitor. Fiind aproape de patru ori mai veche, dogmaticii sau reacționarii se vor recunoaște învinși, recunoscând unanim că în peștera Altamira se găsește reprezentarea maximă a spiritului creator uman, cel de la începuturi. Atenția la detalii se poate observa facil – în zona de detaliu sunt contururi cu detalii, zonele interioare fiind umplute de culori nuanțate, spre a reproduce cât mai realist personajul vizat.

Nu vorbim aici doar de pictură pe stâncă, sunt locuri unde se găsesc gravuri sau altele cu desene.

Peșterile celelalte aduc în atenția publică animale care sunt și acum specifice zonei – cabaline și căprioare (bizonii dispărând de mult de pe Bătrânul Continent). Găsim pe stânci inclusiv amprentele mâinilor „artiștilor” – formate nu prin imprimarea palmelor cu culoare, ci prin suflarea peste acestea a pulberelor de oxizi.

Recunoașterea universală a manifestărilor artei paleolitice nu se rezumă doar la tradițiile culturale manifestate în negura vremurilor, ci și ca un moment semnificativ al istoriei umanității. Astfel, manifestările diferite, tematica vastă și diversitatea tehnicilor (stilurilor) demonstrează că nu era o manifestare locală, unitară, ci o expresie a unei comunități larg răspândite pe un areal ce cuprinde mare parte a zonei nordice din Peninsula Iberică.

Era o reprezentare a unei lumi înconjurătoare cu detalii elocvente – modul în care omul primordial percepe raportarea la Mama Natură, fără idoli sau zei, fără ierarhii și diviziuni sociale, fără răutăți și învrăjbiri, ci doar realitățile din proximitate.