Sfâșietoarea poveste adevărată de acum ne va purta privirile și imaginația într-unul dintre cele mai importante locuri ale umanității, în Altamira, spre a admira ceea ce a fost supranumită „Capela Sixtină a Preistoriei”.
La vremea descoperirii splendorilor rupestre ce vin din Paleoliticul Superior (încă de acum 35.600 ani și care au continuat a fi creeate până acum vreo 15.000), proprietarul suferea o veritabilă dramă existențială.
În 1879, Marcelino Sanz de Sautuola e anunțat de fiica lui Maria că niște animale ciudate care „aleargă” haotic se găsesc pe pereții peșterii ce se căscase în apropierea locuinței de pe micul domeniu. Mai exact, în proximitatea pitorescului oraș medieval Santilana del Mar.
Răspândirea veștii privind descoperirile preistorice sunt însă vehement disputate tocmai de către cei care trebuiau să se aplece serios asupra studiului. Se va demonstra fiind cea mai veche formă de manifestare artistică. Perioadele de datare exacte plasează primele execuții puțin după apariția Homo sapiens, cel care începea să-și demonstreze discernământul și rațiunea – ruperea de linia Erectus și desprinderea de Neanderthalieni.
Trecut prematur spre veșnicie și având încredere până la final în adevărul cauzei sale, îi sunt recunoscute meritele abia post-mortem. Lumea științifică își va recunoaște greșala de a fi mai aproape de interesele ecleziastice decât de adevărul științific, diplomele și titlurile putând fi observate în muzeul dedicat amenajat lângă casă (chiar în imediata apropiere a peșterii).
Dar scenele celebre cu bizonii multicolori și celelate animale reprezentate în peșterile asociate, aflate de-a lungul coastei dinspre Santander și Bilbao, le vedem în marele muzeu în care sunt aduse dovezile elocvente și reproduse identic.
Redările umanoizilor din epoca de piatră reprezintă în cadru larg picturi ce au copiat forma peșterii, cu bizoni (zimbri) în galop, de parcă e un tablou în mișcare a modului în care indienii nativi își imaginau Paradisul (veșnicele câmpuri de vânătoare).
Uimirea întregii lumi se cristalizează abia când se demonstrează că arta de pe pereți are o vechime de mai mult de 10.000 de ani, cât se credea inițial de către descoperitor. Fiind aproape de patru ori mai veche, dogmaticii sau reacționarii se vor recunoaște învinși, recunoscând unanim că în peștera Altamira se găsește reprezentarea maximă a spiritului creator uman, cel de la începuturi. Atenția la detalii se poate observa facil – în zona de detaliu sunt contururi cu detalii, zonele interioare fiind umplute de culori nuanțate, spre a reproduce cât mai realist personajul vizat.
Nu vorbim aici doar de pictură pe stâncă, sunt locuri unde se găsesc gravuri sau altele cu desene.
Peșterile celelalte aduc în atenția publică animale care sunt și acum specifice zonei – cabaline și căprioare (bizonii dispărând de mult de pe Bătrânul Continent). Găsim pe stânci inclusiv amprentele mâinilor „artiștilor” – formate nu prin imprimarea palmelor cu culoare, ci prin suflarea peste acestea a pulberelor de oxizi.
Recunoașterea universală a manifestărilor artei paleolitice nu se rezumă doar la tradițiile culturale manifestate în negura vremurilor, ci și ca un moment semnificativ al istoriei umanității. Astfel, manifestările diferite, tematica vastă și diversitatea tehnicilor (stilurilor) demonstrează că nu era o manifestare locală, unitară, ci o expresie a unei comunități larg răspândite pe un areal ce cuprinde mare parte a zonei nordice din Peninsula Iberică.
Era o reprezentare a unei lumi înconjurătoare cu detalii elocvente – modul în care omul primordial percepe raportarea la Mama Natură, fără idoli sau zei, fără ierarhii și diviziuni sociale, fără răutăți și învrăjbiri, ci doar realitățile din proximitate.
