de Elena Trifan
Într-o zi de toamnă târzie am plecat într-o călătorie cu trenul de la Ploieşti la Sinaia. Soarele strălucea palid, singurele vieţuitoare, o turmă de oi albe la păscut. Copaci cu frunze galben-arămii sau arse de suflul toamnei. Nemiloasa toamnă a supt din arbori verdele plin de viaţă, le-a ars sufletul şi i-a lăsat goi în bătaia vântului şi a viscolului ce au să vină. Sufletul ei de zgură se teme de lumină şi căldură. Să fie oare o fiinţă atât de iubitoare de uscăciune? Vrea viaţă ascunsă în trunchiuri dorminde asemenea ursului în vizuină? Copacii au acumulat oare hrană destulă din belşugul verii? Din pădurea suferindă se mai înălţa doar câte un copac de un galben ruginit. Pe măsură ce trenul urca stâncile sure îşi arătau chipul trist. Soarele lucea anemic, fără să aducă în natură niciun zâmbet.
Cu cât înaintam, chipul pădurii se tot întuneca. La Comarnic copacii nu mai sunt prăfuiţi de albul cenuşiu al Fabricii de Ciment; un câştig pentru sănătatea naturii şi a oamenilor, dar o pierdere pentru dezvoltarea localităţii şi a ţării întregi. Din loc în loc pâlcuri verzi de conifere spărgeau monotonia peisajului, creând mici oaze de viaţă plăpândă. Prahova cu străluciri argintii curgea limpede şi sârguincios la vale. În tren a început să se simtă aerul rece şi curat de munte. Cromatica pădurii devenea tot mai tristă. Peisajul era luminat doar de albul mestecenilor şi de strălucirea firavă a soarelui. Stâncile au devenit tot mai abrupte, cerul albastru cu nori cenuşii părea tot mai aproape, pădurile de foioase tot mai suferinde.
În Sinaia pădurea şi-a pierdut total chipul pastelat. Pe muntele opus gării se zăreau doar câţiva arbori de conifere verzi, fără a face viaţa să pulseze. În păduricea din faţa gării singura impresie de viaţă era dată de iedera care se căţăra pe copaci. Oraşul nu mai este plin de viaţa de odinioară. Pe muntele din spatele Hotelului Montana crestele erau acoperite de zăpadă şi se pierdeau în alburiul cerului. Din frumuseţea cromatică a toamnei se mai păstra doar chipul divers colorat în galben, alb, grena al crizantemelor de pe rondul din mijlocul străzilor ce se intersectează în centrul oraşului. În jurul prânzului soarele a devenit mai generos şi şi-a revărsat peste oraş lumina lui aurie, o bucurie pentru oameni, plante şi păsări. Un stol de porumbei zbura fâlfâind vesel din aripi, încercând parcă să se sincronizeze în mişcarea lor circulară cu forma rondului de flori. Soarele a dispărut repede şi ei şi-au încetat zborul.
O atracţie nouă pentru localnici şi pentru turişti o constituie Muzeul Oraşului Sinaia amenajat în Palatul Florescu-Ştirbey de pe Bulevardul Carol, nr. 28, cea mai veche clădire cu valoare arhitecturală a oraşului, inaugurat în anul 2015. Palatul Florescu-Ştirbey a fost construit în anii 1874-1875, fiind reşedinţa de vară a prinţesei Alina Ştirbey, fiica domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbey, şi a soţului acesteia, generalul Ioan Emanuel Florescu. Palatul este construit din piatră, în stil romantic german, după proiectul arhitectului olandez Josef Iacob Schieffelleers.
În cele 13 săli ale sale de la parter şi de la subsol, muzeul şi-a propus să prezinte o sinteză a vieţii materiale şi spirituale a oraşului Sinaia, atât diacronic, cât şi sincronic, prin intermediul planşelor, hărţilor, tablourilor, machetelor, fotografiilor şi al diverselor obiecte de mobilier, de vestimentaţie sau specifice anumitor domenii de activitate. Astfel, la parter, trecut şi prezent stau faţă în faţă. În holul din mijloc sunt expuse planşe care prezintă istoria oraşului Sinaia, documente, obiecte de cult religios etc. În partea stângă se află Camera aristocratică, elegantă şi rafinată unde pot fi admirate costume de epocă, obiecte de mobilier, tabloul prinţului Dimitrie Ghica. În partea dreaptă se află imagini ale oraşului Sinaia în comunism.
Pe o scară de lemn poţi coborî pe trepte de istorie şi să faci cunoştinţă cu aspecte din trecutul oraşului: arborele genealogic al familiei Ştirbey, statuia generalului Ioan Emanuel Florescu, tabloul regelui Mihai I al României, trenul Venice Simplon Orient, Poiana Stânii Regale, Stâncile Franz Joseph, reproducere la scară a basoreliefului comemorativ montat la Stâncile lui Franz Joseph, vizitele Ducilor: Vladimir Alexandrovici al Rusiei, Alfred de Saxa-Coburg şi Gotha, Boris Vladimirovici al Rusiei, a Arhiducelui moştenitor Franz Ferdinand al Austro-Ungariei. De asemenea, poţi întâlni informaţii despre Cercetaşii României, primarii şi cetăţenii de onoare ai oraşului, personalităţi, oraşe înfrăţite cu Sinaia, Salvamont, sporturile de iarnă.
Două camere sunt dedicate Parcului Natural Bucegi, unde pe lângă macheta acestuia, sunt oferite şi informaţii teoretice despre el, floră, faună, păşunat. Piatra rece a pereţilor prinde viaţă printr-o impresionantă expoziţie de fotografii cu orhidee şi una cu trofee cinegetice. Nu există colţişor al muzeului care să nu fi fost valorificat, când ieşi dintr-o sală şi crezi că vizita s-a terminat, un alt spaţiu îţi oferă noi şi noi surprize. Obiectele obţinute prin strădania localnicilor au fost plasate cu inteligenţă şi bun gust, cu respect pentru mediul ambiant şi istoria lui, pentru un oraş nobiliar, emblematic pentru profilul geografic şi spiritual al poporului român.
Ne-am întors spre casă la ora asfinţitului. El, regele Universului în zilele de vară, părea o simplă fiinţă bolnavă ce se lupta din răsputeri cu marea de petrol a cerului pentru a-şi arăta chipul plăpând ce încerca să-şi concentreze strălucirea într-un ochi incandescent ce părea mai degrabă coama dezordonată a unui leu. Era incapabil să ardă, să îşi arate măreţia cromatică. Treptat a început să prindă putere, să îşi mărească chipul difuz, să îmbrace atmosfera din tren în lumini şi umbre şi să trimită o vagă lumină aurie peste muntele advers. Pe măsură ce ne apropiam de Ploieşti, când ne aşteptam mai puţin privirile ne-au fost captivate de un senzaţional spectacol de culori al cerului. Soarele îşi arăta măiestria. O pată de un galben intens în centrul căreia se afla un ochi alb se profila la orizont. Dungi mov-vineţiu, galben şi roşcat alternau paralel cu ea.
