Punctul focal, inima pulsândă a splendidei Cordoba este Mezquita – Moscheia-Catedrală cum greu se poate cuprinde în cuvinte, căci este de o frumusețe ireală.
Edificiul inițial, moscheea, este ctitoria lui Abd Ar-Rahman, cel care-i făcuse pe mauri stăpânii Andaluziei, pe la începuturi de secol VIII.
Piatra de temelie se pune la 784, dar îi trebuiesc vreo două veacuri să termine adaosul de frumos, iar importanța colosală era dată și de faptul că deținea moaștele lui Mohamed și un Coran de pe la începuturile religiei lor, deci devine rapid loc de pelerinaj musulman.
Deși acum nu mai are grandoarea inițială nu este dificil să ne-o imaginăm aievea, căci și elementele de ,,noutate” – adaosurile creștine sunt vechi de vreo șapte secole (prima capelă).
Palatul emirului se conecta direct cu marea moschee, mai târziu creștinii îl transformă în sediu episcopal. Mixul de stiluri ne evocă o veritabilă istorie a artei, căci nu avem aici doar splendoarea califală ci o multitudine de alte curente europene – elenistice, gotice, renascentiste, baroce.
Curtea interioară păstrează și acum vechile fântâni, înconjurate și acum de palmieri și portocali, pe care o asimilăm unei oaze de sănătate fizică înaintea celei spirituale interioare. Coloanele fără de număr din perioada califatului susțin arcadele-potcoavă ce trimit privitorul la o imagine nesfârșită de palmieri, cremul pietrei în mixaj cu roșul-cărămiziu al arcadelor trimițând la ideea paradisului.
Sunt materiale nobile, recâștigate preponderent din desființarea marilor temple romane, dar și din resturile bisericii vizigote a Sf. Vincent, care erau încă aici la cucerirea maură. Emirul era tolerant cu religiile universale, motiv numai bun ca și acum să admirăm mozaicurile creștine de la începuturile noii religii europene.
Cupola se gândise sub forma unui cort musulman la scară majoră , la construcție fiind folosite grinzi de lemn intercalate, sculptate cu modele geometrice. Modelul ales era similar celor din Damasc sau Ierusalim.
Pereții cei noi devin spațiu vital exprimării catolice – frescele aparțin unor pictori de seamă, epoca spaniolă aducând plusvaloare prin claritatea și coloritul personajelor, mai cu seamă prin bogăția detailistică.
Sculptorii își aduc consistentul aport, dar nu sunt mai prejos argintarii sau aurarii, ce lasă posterității opere inspitraționale.
Uneori simți că frumosul te copleșește la propriu, în special când ajungi în zona spațiului corului. Geniul creator, indiferent de religia sau perioada de exprimare, reprezintă factorul determinant ce pune în valoare bijuteria arhitecturală. Schimbul de valori, perpetuarea formelor arhitecturale excepționale fără a distruge precedentul ci asimilând elementele altor culturi, desăvârșirea artistică, bogăția elementelor, prezența aici a etapelor distincte ale istoriei lumii – sunt cu toate elementele definitorii ale declarării monumentului ca bun patrimonial universal.
Actualul turn-clopotniță –Campanario, păstrează în corpul său vechiul minaret – Aljama. Chemarea muezinulu pentru musulmani se înlocuise cu dangătul clopotelor liturgice. Ușile au forme diferite, echipate deseori cu personaje mitologice, altele cu scene ale evoluției spirituale – de la Arcul Binecuvântării până la Poarta Iertării.
O altă parte de însemnătate pentru cunoașterea medievală a minunatului oraș sunt cele opt biserici vechi: Santa Marina, San Pedro, San Francisco, San Lorenzo, San Augustin, San Andreas, Santiago Apostol și Carmen de Puerta Nueva, cele cunoscute ca aflate generic în categoria Templele Fernandinas. Unele sunt atât de mari că nu le pot cuprinde obiectivul în integralitate, au porți masive cu arcade grele, interioarele uneori austere, răcoroase. Sunt animate de agitația credincioșilor care le trec pragul până la supraplin, cor însoțit de orgă, slujbele fiind o adevărată încântare. Nu doar edificiile în sine sunt o atracție pentru pasionații arhitecturii medievale, căci unele sunt construite sub forma unor fortărețe, imediat după Reconquista.
