Estadio San Mames - Catedrala fotbalului basc

de Ioan Laslo

Cu cele peste 53.000 de locuri disponibile, stadionul lui Athletic Bilbao a primit supranumele de Catedrala. Pentru ca este mult mai mult decat un simplu loc unde sportul rege este practicat. Este, probabil si singurul loc in care bascii isi pot striga off-urile impotriva guvernului de la Madrid fara a fi sanctionati. De aceea, de multe ori, meciurile echipei locale sunt adevarate demonstratii.

Toti microbistii stiu ca fotbalistii echipei Atletic Bilbao trebuie sa fie basci sau sa aiba un stramos basc. Este politica pe care clubul o are  dintotdeauna. Una normala, daca ne gandim la modul in care este implicata politica in fotbalul spaniol.

Vechiul stadion, inaugurat in 1913 a fost inlocuit cu unul ultramodern la exact 100 de ani dupa. Ca oricarui stadion din categoria elita(conform standardelor UEFA), terenului i se adauga spatii precum muzeul clubului(prezintă peste 1000 de obiecte originale și 900 de videoclipuri pentru a vă ajuta să înțelegeți esența și istoria clubului din 1898), doua restaurante, sali de conferinte, sediul membrilor clubului etc. Afișările luminoase ale San Mamés (denumit astfel dupa vechiul palat aflat in imediata apropiere) au devenit una dintre caracteristicile semnăturii stadionului. Acesta este echipat cu un sistem dinamic de iluminare cu LED care permite să schimbe panourile albe de pe fațada stadionului în orice altă culoare sau combinație de lumini. Efectul este deosebit! Nu puteam sa nu adaug pe fundalul pozelor de la fata locului imnul lui Athletic Club de Bilbao, mai ales ca bascii sunt recunoscuti pentru imnuri si muzica lor corala.

Preturile la meciuri sunt destul de piperate (cam asa este in toata Spania!), pornind de la 160 de euro pentru partidele obisnuite din campionat, dar cei care doresc sa vada interiorul pot face si tururi de 45 de minute(cu ghid audio), pentru care scot din buzunar 14 euro(5 euro pentru copiii pana la 14 ani).

Turnul Sapphire sau Istanbulul panoramic

de Livia Manzatu

Motto:

„Călătoriile – te lasă fără cuvinte, apoi te transformă în povestitor”(Ibn Battuta)

Vizitand in toamna trecuta Parisul cu al sau cartier La Defense, ale carui cladiri spectaculoase de birouri atingeau parca cerul, atentia mi-a fost indreptata acum spre cartierul de afaceri Levent din Istanbul, cu al sau celebru Turn Sapphire.

Dupa o calatorie de aproape o ora in care am utilizat trei mijloace de transport (tramvaiul T1 pana la capatul de linie Cabatas, apoi funicularul pana in Piata Taksim, iar de acolo metroul M2 pana la statia 4.Levent), am ajuns. Cladirea se desfasura impresionanta in fata ochilor. Am intrat repede si, avand biletele cumparate online, am strabatut rapid zona de magazine in cautarea ascensorului. Liftul, modern si incapator, a tasnit spre ultimul etaj; in mai putin de

Dubaiul actual este echivalentul Egiptului antic

 

de Ciprian Napradean

Dubaiul actual este echivalentul Egiptului antic. Piramidele sunt înlocuite de zgârie nori, piatra e preschimbata în otel și sticlă, dar deșertul e tot deșert, iar emirul e tot faraon. Doar în China am mai văzut atâta opulenta și încercare disperata de a epata. Dubaiul e un mare panou publicitar atârnat pe cea mai înaltă clădire din lume (Burj Khalifa), în care se reflecta cea mai mare fântână arteziană din lume, cu cea mai mare roata din lume (un fel de London eye, dar muuuult mai mare), cea mai mare insula artificială, cea mai mare gradina de flori naturale, cea mai.... Dorința faraonica a emirului Mahomed de a părea "cel mai cel" e tipica liderilor autocrati. Cică a început construirea unei noi clădiri de peste 1200 de m înălțime, doar ca răspuns unui emir ce si-a propus sa depășească Burj Khalifa. Acest tipar de gândire, guvernat de megalomanie, este vizibil și la simplii cetățeani. Isi turează "căluții" decapotabili pe șosele, ascultând muzica tare și scrutand cu privirea trotuarele (cautand apreciere). Am specificat cetățeni, pentru ca aceștia sunt privilegiații sistemului. Bărbații îmbrăcați în alb (îngerașii, cum le spune fratele meu), urmați la o distanță de soțiile imbracate în negru. Aceasta categorie de oameni sunt minoritari, dar angajați în posturile cheie din securitate si administrație. Marea majoritate a angajaților sunt indieni și pakistanezi ( cei mai mulți dintre ei trăind și muncind în condiții mizerabile). Sunt și angajații europeni, răsfățați cu salarii mari. Situația imi seamănă cumva cu cea a țiganilor gabori, ce își angajează români ca șoferi, la curățenie, etc. Dubaiul, imi lasă impresia, funcționează ca un stup de albine. Cu matca (în acest caz emirul), înconjurat de trântori si albine lucrătoare. Altfel spus e un fel de Sparta a vremurilor moderne, cu o mana de spartani razboinici ce exploatează o majoritate de perieci și hiloti.

Dincolo de aceste comparații, mai puțin prietenoase, trebuie apreciat felul în care au transformat resursa de sub nisip, petrolul, într-o splendoare urbană. Cat de sustenabila va fi aceasta după ce resursa fosila se va epuiza? Greu de zis! Prietenul meu, Habor Adrian crede ca este. Eu am câteva rezerve. Am impresia ca se construiește nu din necesități economice, asa cum se întâmplă intr-o democrație liberala, ci din necesități de imagine, asa cum se întâmplă intr-o dictatură.

Puente Biscaya

 de Ioan Laslo

In 1893 cand a fost ridicat peste Nervion dupa planurile lui Alberto de Palacio (elev a celebrului Gustave Eiffel), Puente Biscaya a fost primul pod din lume care putea transporta masini si pietoni. Ideea a fost apoi preluata si au aparut poduri pe acelasi principiu in toate colturile lumii. Localnicii din oraselele Las Arenas si Portugalete (suburbii ale orasului Bilbao) il numesc gondola zburatoare. Schela se afla la inaltime (permitand astfel trecerea navelor prin estuarul Nervionului), iar platforma sa este fixata cu cabluri de otel rasucite la un troliu orizontal. Pentru finalul secolului al XIX-lea era o realizare inginereasca revolutionara. Stâlpii sunt doi turnuri metalice duble înălțime de 61 m, trase de cabluri metalice, ale căror capete sunt atașate la o distanță de 110 m de blocuri masive de beton. Între turnuri, situate pe diferite maluri, există cabluri întinse, formând o parabolă, pe care atârna centrală a podului, lungă de peste 160 m, atârnă la o înălțime de 45 m. Edificiul este inclus in Patrimoniul UNESCO.

Turistii au ocazia sa faca o traversare dus-intors, dar rolul podului este foarte practic pentru localnici si azi, acestia evitand un ocol de cativa kilometri cu ajutorul sau. Filmarea de mai jos surprinde o astfel de traversare intr-o zi cu vant puternic (acest lucru afecteaza sunetul, lucru pentru care imi cer scuze anticipat).

Iarnă la Colibiţa

de Marius Nistor

      

Dacă tot ne-a răsfăţat statul român şi ne-a dat aşa de timpuriu o zi liberă începând de anul acesta, ce mi-a zis Adriana, soţia mea? Hai să mergem undeva şi să ne bucurăm de zăpadă.

Se poate să nu sărbătorim “bobocul” unirii principatelor române? Ce români am fi dacă lenevim în sufragerie, mai ales că guvernanţii sunt grijulii cu clasa muncitoare şi se gândesc că aceasta are nevoie să îşi tragă şi sufletul după – deja – două săptămâni de muncă asiduă ?

Şi unde e mai indicat să petreci câteva ceasuri libere dacă nu în cea mai ozonificată localitate din România? Adică la Colibiţa. Aşa că Adriana, ai vrut ieşire în natură, caută locaţie! Şi a rezervat o cameră la