Avem acum o temă dragă nouă – un instantaneu cu-n personaj celebru în cadru familiar multora și marcăm un eveniment aparent trist, dar aducător de speranțe, evocăm și o mare victorie a creștinătății, în raport cu Semiluna.
Văzând coproducția lui Antal Ligeti și Alexander von Wagner - ,,Întoarcerea regelui Mateiaș de la vânătoare” gustam sentimentul deja-vu. În sala trofeelor, cea unde este și marea blană de urs carpatin, era aceeași scenă, dar originalul se află la Buda.
Castelul Huniazilor, măndra lucrare pornită de Iancu al Hunedoarei și continuat de Mateiaș, fiul marelui conducător al creștinătății în lupta împotriva otomanilor, scăpat de la scurtarea capului (cum pățise fratele lui major Ladislau) de faptul că la trecerea dincolo a lui Iancu, el era încă un copilandru.
De la acest castel provine blazonul, legenda și titulatura – cea cu corbul (Corvinus), când hoțul înaripat pleca în cioc cu un inel de soi, simțind că piatra-i prețioasă.
Pe sub înaltul pod trecea pe-atunci pârîul, castelu-i singuratec, gonacii obosiți.
Dar câini-s fericiți, că bun va fi ospățul, e carne din belșug. Inventarul acțiunii sângeroase: un cerb, un căprior, mistrețul cu colți de argint, iar în desagii grei pe caii-nvolburați, posibil, multe înaripate. Ori merinde de drum, ori țoale regale de schimb pentru tânărul rege, român de os, dar cu care maghiarimea se mândrește strașnic, asimilându-l pe deplin – uitând că tocmai nobilii unguri doriseră pierzania neamului de Huniazi.
Lângă regele pe armăsar bălan sună cornul spre a se coborî porțile castelului gotic, frumos fără de seamăn, pe care tocmai el îl decorează oarecum renascentist pe la interioare. Măndră lucrarea, meșteri zugravii...
La doi pași, găsim o altă scenă – aceea a fratelui pierdut, al marelui rege, mai înainte cu ceva ani, când Vladislav al V-lea dorise stârpirea Casei Huniazilor. Moartea lui Iancu lăsase lucrurile oarecum liniștite, nobilimea viza ca prin urcarea unui alt rege pe tron să-l poată controla-ndeajuns.
Așa văzuse Viktor Madarasz ,,Priveghiul lui Laszlo Hunyadi”.Ladislau – fiul major al Iancului vizase scaunul de rege, spre a continua cruciada în Balcani, sfârșitul nu-i venise de la otomani - ci de la cei de-ai lui.
Priviți-i mama (pe Elizabeth Szylagyi), e-npietrită în durere, asemeni zeițelor romane în marmura cea rece. Nici lacrimi nu mai are, nici ochi să mai privească. Pe sabia fiului, sângele nu se uscase încă, cu ea-i fusese tăiată beregata, căci sânge încă se scurge pe albul catafalcului. Doar soața sa, Maria Gara, mai are puterea de a pune coroana de trandafiri albi, la picioarele celui pe capul căruia nu i se pusese adevărata coroană a regatului.
Țara însă nu a uitat momentul și n-a iertat defel, căci drama de aici devine-n timp simbolul doliului național, iar întâmplarea tragică devine operă a maghiarimii, pe marile scene ale lumii, spre neuitare.
Spre a marca locul unde ne aflăm cu galeria de artă, Gyula Benczur realizează o lucrare colosală - ,,Recapturarea Castelului Buda în 1686”.
Evenimentul marca o victorie de răsunet a unei alianțe creștine, simțindu-se eliberați de jugul otoman, ce amenința oarecum restul Bătrânului Continent, mare parte din acesta aflat, demult, sub Semilună.
Personajul încărcat de glorie, cel mai cel – că doar e pe cal alb (de Făt-Frumos) e Charles de Lorena, în plan secund, secundul său – prințul elector al Bavariei, al doilea Maximilian, apoi și prințul Casei de Savoy – Eugen.
Nobilimea maghiară ține isonul celor ce calcă în picioare stăpânirea otomană, adunând cu sârg steagurile otomane, spre a-ntregi colecția trofeelor de lupte.
Dar cel mai bun trofeu rămâne pașa (Ali Abdurrahman), rămas întins pe veci sub scut, cu defensiva spartă, căci tunul este rupt.
Robii de dinainte sunt ei, stăpâni de robi, dă-i buni – malaci de-adreptul, ca boii de povară.
Rămân de vizionat alte repere, unele din viața socială a epocii de-atunci, căci Mihaly Munkacsy ne imortalizează ultima dorință a celui din ,,Celula condamnatului”, doamnele din salon se joacă cu ,,Ogarul”, cei umili se înghesuie în fața ,,Amanetului”, iar în altă lucrare e ,,Milton dictând fiicelor Paradisul Pierdut”.
Altele sunt scene ale disperării: țiganii-s la judecător, plângându-se că i-au bătut bețivii, tinerii sunt luați la oaste cu de-a sila, fetele sunt udate după cum e datina, nobilii iși iau viața decât să cadă în robie.
Vă las cu un Auguste Rodin și cu a lui dăltuire-n marmură ,,Primăvară eternă”, spre-a preamări iubirea.
Un zeu al celor fără chip trimite suflete spre cer, de fapt în marea boltă a castelului, acolo, din balconul căreia se vede cel mai bine Pesta, de dincolo de podul cu lanțuri grele, luminat feeric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu