de Marian Lisu
Parma este orașul cu o istorie pentru care parcă se scrie manualul european al perioadei post-romane: ridicat de imperiali spre a le servi interesele pe ruta comercială a Via Aemilia (cea care a dat și numele regiunii Emilia-Romagna) și spulberat de Theodoric (regele ostrogot, ce a supus toată zona și s-a înmormântat în grandiosul mausoleu din Ravenna). Orașul e o pasăre Phoenix, renăscând din propria-i cenușă, cu amintirea măririi imperiale. A trecut prin ascultare bizantină, a stat sub ambiția lombardă, dar a gustat și libertatea – ca și comună neatârnată, ce-și dicta singură destinele.
Schimbase în timp stăpânirea dinastiei Guelph-ilor (a Prinților Palatini) cu cea de Ghibelline. Însă Medievalul nu aduce asupritori feudali care să exploateze locul. După ascultarea față de Milano (sub casele Visconti și Sforza), urmează perioada fastă marcată de dinastia celor din casa de Farnese: iubitori de putere, dar și de gloria artei de-opotrivă, cei care au fost ducii Parmei și Piacenzei, care au dat cardinali și papi. Cei care au făcut alianțe și au zdrobit armate dușmănoase – cum e și cazul lui Alessandro Farnase, condotierul (lider al unei armate de mercenari), care înclina balanța între Statul Papal și Sfântul Imperiu Roman. În rest, cancanul vremilor întunecate – nunți aranjate, căsătorii cu infante și negocieri matrimoniale acerbe, apărători fervenți ai catolicismului, vrăjmași temuți ai celor care nu erau prieteni ai prietenilor lor.
Pentru a înțelege apogeul dinastiei mergem la palatul ducal, la Palazo della Pilotta – unde se află marele Teatru Farnese, rămas așa cum a fost edificat acum patru veacuri – un imens spațiu al culturii. E construit astfel încât să poată asigura o desfășurare colosală a personajelor, scena fiind amenajată asemenea unui templu roman, iar în lateral tronând marea statuie ecvestră a ducelui.
E de văzut nu pentru arhitectura desăvârșită, ci pentru faptul că aici sunt relicvele trecerii timpului – într-un muzeu al antichităților, Biblioteca Palatina și o galerie de artă cu opere de excepție.
După un periplu în zona Pieței Garibaldi, cu multe clădiri ce sunt păstrate din secolele trecute, intrăm în Basilica-Sanctuar Santa Maria della Stecatta – o bijuterie arhitectonică, strașnic zugrăvită în frescă minunată (artist fiind localnicul Parmigianino) – aleasă de casa ducală ca necropolă.
Sunt atâtea de făcut și de văzut.... Piazzale Duomo și della Pace, parcurile istorice, centrul vechi cu toate clădirile aferente. Iar aici e concentat frumosul în nucleul format din Dom, Baptisteriu și Turnul-clopotniță, toate sunt un bastion de credință și o galerie de artă sacră, greu de egalat.
Catedrala, aproape milenară de-acum, a fost edificată în stilul clasic romanic. Ai chiar un sentiment de deja-vu, căci liniile desenate sunt cele pe care le-am mai întâlnit în zona italică, spre Nord. Interiorul de vis poartă mândru lucrări în frescă, având ca autor pe Correggio, alt artist consacrat al Renașterii, aici parcă în competiție cu ceilalți granzi.
Leii din marmură susțin coloanele intrării. În navă, bolta e susținută de coloane grele, căci edificiul avusese experiențe negative (ce au cutremurat, la propriu, afectând structura inițială). Lateralele, tavanele, cupola, altarul – toate sunt parte a unei lungi povești artistice, cu personaje fără de număr, scenele consacrate fiind cele biblice. Jos, în cripta vastă, ne întâmpină o pădure de piloni, ce țin arcade-n semicerc, locul cu liniște deplină fiind ales deseori pentru slujbele religioase ale localnicilor.
Turnul semeț susține nu doar clopotele grele – au ceasuri mari ce se văd de la depărtare, formele drepte predomină, dau o simplitate încântătoare.
Dar ce e de văzut neapărat e Baptisperiul, zona de botez gândită parcă spre a facilita celor udați în copaia de piatră marmorată, să aibe ca primă imagine la deschiderea ochilor o parte din Paradis: din boltă sunt scene concentrice cu personajele evangheliilor, cu scene biblice diverse, luminate natural pentru o mai bună percepție a nuanțelor. Lateralele, dacă nu ai observa sfinți și îngeri, lasă impresia unui templu roman strașnic dichisit. Însă lucrarea desăvârșită în marmură alb cu roz magnetizează într-atât privirea, că trebuie să întârzii timp prețios să deslușești câte scene sunt țintuite pe pereți, pe multele niveluri.
Prin zona centrală nu avem doar elementul renascentist și cel neoclasic (ori manierist, câteodată), ci și rămășițele vechiului Imperiu...deci o istorie vie a nației italiene pe de-antregul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu