Avem azi vorbe despre zambile, rebeliuni de îngeri, o dragoste-n oglindă și-o muză ce încântă, indiferent de vremuri.
Nu vă speriați de ciorba cu de toate – e suflul artei ce mi s-a părut demnă de a o pune în valoare, altfel.
Colecția e una dintre cele mai de seamă, poate doar Prado s-o întreacă în zona spaniolă, căci stau degrabă marii maeștri, renascentiști desigur, dar și flamanzi și marile genii cu penel hispanic.
La o scară aproape naturală, găsim pe Hyacinthus și Apollo, în viziunea lui Tiepolo. Venețianul preia un mit al vechilor greci, unul despre iubire, deși subiect tabu și-acum – între bărbați puternici și frumoși, despre o moarte crudă și regrete, dar cu final divin – căci el se va întrupa în flori, în fiecare primăvară ce-o să vină după.
,,Moartea lui Hyacinthus” preia tema antică punând-o în actualitatea secolului italianului (al XVIII-lea), căci jocul antic, cel cu aruncări de discuri, e înlocuit aici de mingi de piatră, lovite cu palete de bărbați potenți.
Se spune că Zefirul deviase traseul proiectilului, căci nu era cu putință ca Apollo să cadă în mrejele unui muritor, chiar dacă era considerat cel mai frumos pe-atunci.
Priviți atent tabloul, groaza lui Apollo, dovedește dragostea ce sincer i-o împărtășea, chiar Cupidon e deznădăjduit, singurul fericit e Hades, cel ce stăpânește tărâmul morților, bucuros că i-au sporit supușii. Chiar de e în piatră, ca un gigant care susține zidul templului, rânjetul lui hâd e semn că i se-apropie sfârșitul prințului spartan.
Deși nu se-mplinise legenda, i se adaugă deja scenei, zambilele primăvăratece, căci așa renaște Hyacinthus, în fiecare an, sub forma florilor ce reprezintă și iubire - și întristare deopotrivă.
E o-nviere de dinainte de Noul Testament, deci tema e de notorietate, iar scena iubirii intre doi la fel, e prima pomenire cu sexualitate delicată. Dar ce-i amorul oare, când frumusețea depășește cadrul legal admis?!?!
Mutăm tema, trecând în spațiul biblic, căci Rubens e cel ,,vinovat” de a da chip diavolului și ai lui îngeri căzuți.
E lucrarea ,,Sfântul Mihail alungând din Rai pe diavol și pe îngerii răzvrătiți” plecat din vorbele Apocalipsei: ,, Atunci a izbucnit războiul din cer / Mihail lupta împotriva diavolului și a îngerilor lui / Iar șarpele cel vechi (diavolul, satana) rătăcește pe pământ, aruncat aici cu toți îngerii lui”.
Arhanghelul, ca după un consiliu de război din cer, conduce trupa celor cu aripi curate, expresivele lor fețe nici nu indică ură, căci îngerii cei buni nu au riduri sau grimase. În plan opus, cei căzuți sunt pietrificați într-o durere fără de sfârșit – pierdut-au Paradisul. E ceea ce biserica insuflă – mântuiți-vă spre a nu fi pierduți, cu sufletul, cu mintea și cu trupul, asemeni hoardei de nelegiuiți căzuți de-atunci.
Schimbăm din nou registrul – să mergem spre frumos! Și tot un Rubens, tot neprețuit de altfel - ,,Venus și Cupidon” – mama perfectă și al ei fiu care aduce adevărata dragoste.
Era pe-atunci copil, un pic cam durduliu și fără buclele-i celebre, și parcă nici aripi nu-i crescuse încă, spre a putea zbura pe-o adiere și a săgeta cu nesaț amorul, perechilor la prima întâlnire.
Nici nu știa micul șmecher cu săgeți inamoroase că tocmai una va greși ținta, nimerindu-și stăpânul, făcându-l s-o îndrăgească tocmai pe rivala mamei sale – pe Psyche, care întruchipează al nostru suflet și , culmea, îi fu sortit să nu-și poată vedea vrodată chipul celui pe care-l va-ndrăgi.
Iar Venus din oglindă, e-ncântată de cea aievea, căci un surâs șăgalnic o încearcă, de parcă râde mult, dar pe interior. E operă flamandă, deci dama-i cam plinuță, căci idealul feminin medieval era așa gândit – pleca bărbatul mult de-acasă (războaie, cruciade, negoț departe...) iar ea trebuia să dispună de ceva rezerve, acumulate în osânză.
Uite cum trecem mai aproape, spre început de secol XX. E rodul creator al lui John Sargent, model fiind Ducesa de Sutherland – Millicent.
Ea e precum o Venus a romanilor, e asemenea Afroditei grecilor, e muza muzelor, căci și pentru standardele actuale e superbă întru totul. O viață de roman, un film al cărui regizor mi-ar plăcea să fiu. O militantă pentru drepturi sociale, o mamă devotată, de trei ori soție, în perioade dificile, pe vremurile de fierbere ale Bătrânului Continent, ținând un duce, apoi un maior ce-ajunge general și mai apoi un colonel – na, că mă înscriu la rând.
Iar restul, vă las să-i admirați în puținele instantanee – Ghirlandaio, cu a sa ,,Giovanna”, ,,Cosimo în armură”, primul din neamul Medicilor, surprins de Bronzino, ,,Isus între doctori”- o viziune a lui Durero, ,,Adam și Eva”, într-o viziune cam neortodoxă a lui Hans Baldung Grien, peisajele urbane sau rurale, ori chiar din mijlocul naturii, având ca autori pe Pissaro, Gaugain, van Gogh,Renoir, Monet și alții.
Iar la final – Goya, cel care ne-a rămas la suflet (și ale cărui lucrări le căutăm cu nesaț în orice galerie).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu