Ganduri din... Corund

de Raluca Sofian

Cu tact, fără trac si la trap spre Fântâna Brazilor! Colt cu …Valea lui Pavel :)) Doua cătune izolate. Imediata proximitate a Corund-ului. In “centru” aceeași clădire e magazin mixt, centru de colectare a laptelui, posta si birt. O uliță principala cu palcu-i regulamentar de case, dar și gospodarii dispersate. Din când in când privirea-ți cuprinde câte un micro-cimitir de familie. Si datorită lor casele nu sunt părăsite. Munca le e susținută și cămările chivernisite. Pe măsura iernilor lungi. Dar dorite. Mari iubitori de culmi aerisite. Privind de sus, de peste coama aruncată-n vant a iepei Csillag (Stea!), ilustrata aceasta vivantă, intelegi și de ce. Cand te naști cu mirosul fânețelor in nări e greu sa te arunci voluntar lumii dezlănțuite. Ti se mărturisește ca, cel puțin un urmaș nu va fi tocmai amator de oraș.

Pentru ca spațiul in care ți-e ușor sa te imaginezi alergând in nestire și care (mai) cunoaște a simplitatii mistuire, rămâne o Fericire in sine! (Mulțumiri Zoltán Pál pentru înlesnire!)

Turnul Stefan din Baia Mare

de Raluca Sofian

După vizite succesive in care s-a dovedit impenetrabil, Libertatea (mai precis P-ta ei :)), capata o noua perspectiva, din celebrul Turn Ştefan. Abordabil turistic (doar) la ore fixe, după primul dangat al clopotului, simbolul oraşului Baia Mare merita escaladat. Dacă nu din vădite și savuroase interese panoramice, fie și pentru statutul sau imbatabil de unica mărturie a Catedralei care, dezvăluia lumii o concepţie arhitecturală specială. Nu una ci doua nave. Nu sub același acoperiș ci fiecare cu al ei. Impreuna dar separate (în dreptul axei principale) printr-un sir de stâlpi. Adauga imaginii conturate încă două laturi prevăzute cu câte un portic. Suspendat și sic!

Doua ceasuri la Potlogi

 de Raluca Sofian

Doua ceasuri la Potlogi... Fie și un periplu scurt la curtea brancoveneasca, aflată la jumătatea distantei dintre Târgoviște si București, nu-ți lasă blocnotes-ul fără vesti. Și cum in timp am perfectat un cod de adnotări “mozaicat”, in care fraze sau cuvinte au menirea de-a, la o proxima citire, reface firul poveștii și instant transfera, le las fix așa. In speranța ca-i veți trece pragul și elucida :))

Finețuri arhitecturale

Cuhnia refăcută după proiectul Mogoșoaia

Cultura porumbului in timpul lui Șerban Cantacuzino. Hrana țăranului - faina de mei.

Masa 12 feluri prelungita pana-n zori cu feluri de inspirație otomană. Prosopul asezat in partea dreapta încheia festinul. Niciodată fără lichior/lăutari/cozonac.

Invitații soseau cu lingura de lemn la cingătoare. Decoratiuni florale favorite: crin, lalea și albastrea.

Ceara folosita pentru a parafa corespondenta divulga emițătorul : rosu domnitor, albastru boieri, negru preoți.

Caii de la Sâmbătă de sus bucuria Pasei. Cel mai apreciat supliment extra-haraci.

Tronul plasat astfel incat lumina sa cada pe chipul audiatilor. Tertip pro- sinceritate :))

Gest de bun venit și curtoazie: apa de trandafiri oferită limpezirea cugetului, mâinilor și a bărbii.

Tavan casetat cu portrete de familie.

Ucis de ziua lui.

Doamna Maria cel mai dibaci administrator.

Biserica construită intr-o zi (lângă universitate)

Biserica Rupestră de la Aluniș

 

de Elena Trifan

După cum se știe, din punct de vedere peisagistic și turistic, județul Buzău se remarcă și prin prezența pe teritoriul său a unui număr mare de formațiuni carstice și de biserici rupestre.
Printre acestea din urmă se află și Biserica ”Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Aluniș, comuna Colți.
După ce ai plecat din Colți și ai ajuns la capătul unui drum de țară de vreo 3 kilometri și jumătate și poți crede că aici se termină lumea și aventura ta de cunoaștere a luat sfârșit, ți se oferă o adevărată revelație.
O poartă din lemn de culoare bleu-albastră te introduce într-un spațiu restrâns, dar uimitor de frumos, protejat de o stâncă în partea dreaptă, ce strălucește vesel și prietenos în lumina soarelui care este foarte puternic în această toamnă.
La poalele stâncii se vede o construcție mică ce îți atrage privirea prin același bleu-albastru relaxant în care este îmbrăcată.
Câteva însemne, precum turla și crucea de deasupa ei, cimitirul din partea dreaptă, te ajută să îți dai seama este un lăcaș de cult religios.
Întâmplarea a făcut ca la bisericuță să îl întâlnim pe Răzvan, un tânăr pădurar de la Ocolul Silvic al Academiei Române, existent în această zonă. Deși locuiește la aproximativ 15 km. depărtare, Răzvan venise aici pentru a nu știu câta oară pentru a se relaxa și a se încărca energetic.
Pentru noi a fost un dar divin, am vizitat împreună biserica și în liniștea și aerul curat din curtea acesteia, ne-a oferit informații despre ineditul complexului în care ne aflam și despre specificul acestei zone.
Explicațiile primite de la Răzvan s-au completat cu cele existente în pisania bisericii, care este expusă atât la exterior, cât și în interiorul bisericii.
Biserica este foarte veche, se spune că datează de la 1274.
În mentalitatea oamenilor din zonă ea este o adevărată minune dumnezeiască și i-au atribuit origine legendară.
Se spune că au fost doi ciobani, Vlad și Simion. Unul din ei a avut într-un vis revelația Maicii Domnului care îi spunea să sape în stâncă unde va gasi icoana ei. I-au ascultat sfatul, au găsit icoana și au dăltuit biserica în piatră. Numele lor sunt scrijelate pe unul din pereții altarului.
După cum se menționează în pisania bisericii, ”Atestările documentare datează din Evul Mediu și constau în danii, litigii și acte comerciale. Astfel, un hrisov al țarului Mihnea Turcitul din 1586-1587 prin care soția lui, doamna Neaga, înzestrează schitul, făcându-l mânăstire.”
Din punct de vedere al construcției, bisericuța are formă de navă, pereții și turla din scândură, 8,80 metri lungime, 4 metri lățime și 2,80 înălțime. Între 1840-1850 a fost prevăzută cu un pridvor de scândură pe ai cărui pereți au fost aplicate icoane din tablă de zinc.
Naosul și altarul sunt săpate direct în stânca nezugrăvită și nepictată, care poartă amprentele timpului și ale ritualurilor religioase.
Catapeteasma originală a fost construită în anul 1870 din lemn de stejar și a fost împodobită cu icoane din tablă de zinc. Actuala catapeteasmă executată tot în lemn are sculptat pe ea motivul strugurelui. Deasupra ușilor împărătești și diaconești este prevăzută cu medalioane cu chipuri de sfinți.
În pridvor, ca și în naos, câteva icoane sporesc sacralitatea locului.
Atât naosul, cât și altarul primesc lumină naturală prin ferestre decupate în stâncă. În partea dinspre stâncă, o scară cioplită în piatră conduce spre clopotniță.
Înscrisurile în chirilică și în paleoslavă îi confirmă vechimea, îi accentuează taina pentru necunoscători și valoarea documentară pentru specialiști.
În apropierea bisericii, tot în stâncă se află chiliile, în care, probabil, au locuit ciobanii sau călugării.
Atât ușa de la intrare, cât și cea dintre cele două camere și ferestrele prin care pătrunde lumina naturală sunt decupate în stâncă.
Prima cameră se pare că a servit drept bucătărie, după cum sugerează formele existente aici, vatra și focul, cât și afumătura de pe tavan.
În cea de-a doua cameră se află un pat și o masă sculptate în piatră, ceea ce conduce la ideea că a fost folosită pentru dormit. Ulterior, au fost depuse aici și câteva icoane și cruci din lemn.
Ambele camere au câte o fereastră cioplită în stâncă, pe unde pătrunde lumina naturală.
Înainte de biserică, tot în stâncă mai este un spațiu concav a cărui utilitate inițială nu o cunoaștem. Este posibil să fi fost loc de refugiu sau unde se săvărșeau ritualuri religioase.
Astăzi în el au fost depuse o cruce din lemn și două din piatră.
Complexul bisericesc de la Aluniș, redus ca dimensiuni, dar amplu ca întindere în timp, mai oferă încă o surpriză. Dacă urci pe o cărare existentă pe stâncă, pe vârful acesteia poți întâlni ”Scaunul Domnului”, un obiect sculptat în piatră, de unde ai priveliștea încântătoare a împrejurimilor. În trecutul îndepărtat, a fost, probabil, loc de odihnă, de observație, de meditație sau de realizare a unor sacrificii.
Este singura biserică rupestră din Munții Buzăului în care se mai oficiază slujbe și astăzi și pe care am găsit-o deschisă și în afara acestora, așteptându-și tăcută, modestă și binevoitoare credincioșii și vizitatorii pentru o mai bună cunoaștere a specificului așezămintelor religioase românești și pentru îndeplinirea rolului misionar pentru care a fost creată.
Brazii înalți, teii cu multe brațe din curtea mânăstirii vin să completeze frumusețea și puterea de relaxare și energizare a acestui spațiu în care omul și-a construit sălaș divin, în puterea stâncii în care pulsează fluxul unei vieți ancestrale, calme, calde și mângâietoare; loc de recluziune din fața furtunilor de orice fel ar fi fost sau ar putea veni.
Mircea Eliade avea dreptate, sacrul se camuflează în profan, totul este să știm să îl descoperim și să ne adăpăm din puterea lui.

BISERICA LUI STEFAN CEL MARE DIN BORZESTI

 de Elena Tifan

Dragă călătorule, dacă vei ajunge vreodată în județul Bacău, indiferent din ce parte ai veni, te sfătuiesc să faci un popas și la cele mai cunoscute biserici și mânăstiri, locuri de încărcare spirituală și de cunoaștere. Dacă aș fi în locul tău, eu aș începe cu cea mai cunoscută dintre ele și anume Biserica Adormirea Maicii Domnului din Borzești, datorită importanței ei istorico-legendare și legăturii cu un erou național foarte îndrăgit și anume Ștefan cel Mare și Sfânt. După cum spun unele surse, Ștefan cel Mare s-a născut la Borzești unde și-a petrecut și copilăria. Era un copil frumos, foarte îndrăgit de tovarășii săi de joacă. Aceștia ii spuneau Ștefănucă sau Ștefăniță.Pe partea stângă a șoselei, pe un spațiu urcător, printre copaci de foioase și conifere se zărește silueta zveltă și elegantă, rămasă în piatră și cărămidă naturală a unui lăcaș religios, mândru precum istoria Moldovei și ctitorul ei. Este ușor de făcut legătura cu istoria națională, deoarece la intrarea în curte, pe partea dreaptă se află statuia lui Ștefan cel Mare.

Un prim obiectiv care îți atrage atenția este clădirea din spatele ei, construită din piatră, zveltă și elegantă, ca și biserica. Este localul vechii școli, care găzduiește un interesant și original muzeu de artă religioasă, inaugurat în anul 1994. Acesta conține o colecție de obiecte strânse timp de 10 ani de pe Valea Trotușului, reprezentative pentru secolele al XVII-lea – al XIX-lea. Prin ce se remarcă acesta? Prin rigoarea geometrică și estetică a aranjării obiectelor expuse aici, prin valoarea documentară și unicitatea unora dintre ele. Imediat ce ai trecut de pragul acestei clădiri, privirea îți este atrasă de o pictură care se află la jumătatea peretului din fața ta, de fapt un colț dedicat în exclusivitate lui Ștefan cel Mare și epocii sale.

Aceasta îl înfățișează pe Ștefan cel Mare îngenunchind smerit în fața lui Daniel Sihastru, înainte de a pleca la luptă, cât și pe Ștefan cel Mare binecuvântat de mitropolitul țării,Teoctist. Tabloul este completat cu harta Moldovei din acel timp, bisericile și mânăstirile construite de Ștefan cel Mare. Tot aici se află și pisania bisericii în traducere românească, pomelnicul lui Ștefan cel Mare, o poză a domnitorului realizată în timpul vieții sale de către un desenator italian și un ”microfon” din secolul al XV-lea, făcut dintr-un vas de lut, cu niște orificii.

În vitrinele muzeului poți privi icoane pe lemn pictate în ulei, în stil bizantin, suflate cu aur, cărți în chirilică, slavonă, greacă, printre care pot fi amintite: ”Cazania” lui Varlaam de la 1643, lucrată pe materiale textile: in, cânepă, bumbac, scrisă cu negru de fum și culoare roșie obținută din alge, copertată în lemn de tei, îmbrăcat în piele; cărți realizate de călugări la mânăstiri, ”Evanghelia” îmbrăcată în ferecătură; cruci din lemn de tisa, 2 chivote, unul din lemn si unul din argint, tipărituri originale, unele aduse de la Viena și de la Lipsca, pomelnice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, veșminte preoțești, din secolul al XIX-lea, lucrate în fir de aur și argint. Cea mai groasă carte din colecție are 1000 de pagini și a fost creată în 3 ani.

Ștefan cel Mare însuși a dotat sfântul lăcaș cu obiecte necesare desfășurării ritualului ortodox, printre care este menționat și un ”Tetraevanghel”: ”lucrare deosebit de valoroasă, cu titluri de aur, inițiale înflorate și frontispicii cu forme geometrice la începutul Evangheliilor” (dr. Ioachim Băcăuanul, episcop al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului). Astăzi lucrarea respectivă se află la Mânăstirea Zografu de la Muntele Athos. Un obiect de mare frumusețe din incinta acestui muzeu este catapeteasma Mânăstirii din Bogdania, în stil baroc moldovenesc, veche de 200 de ani, în mărime naturală, restaurată la Suceava timp de 3 ani. Pe unul dintre pereți se află și jumătate dintr-o catapeteasmă cu pictură naivă.

Obiectivul turistic cel mai important rămâne însă Biserica Adormirea Maicii Domnului la care ajungi urcând câteva trepte de piatră. Imaginea bisericii aflată în partea stângă, chipul ei vechi, înalt și semeț, de piatră, de culoare naturală, stejarii și brazii bătrâni și falnici și clopotnița din fața ei înaltă și suplă, construită din lemn, in stil maramureșean, te fac să trăiești deja emoția întâlnirii cu istoria adevărată, să simți izul vremurilor de altădată care într-un flux ascendent, neîntrerupt se revarsă în actualitate. Începutul bisericii stă sub semnul istoriei și al legendei. 

Se spune că în timpul copilăriei lui Ștefan cel Mare, când năvălirile turcilor și ale tătarilor constituiau un mare pericol, copiii se jucau de-a războiul. Într-una din zile ei s-au împărțit în două tabere, una îi reprezenta pe români conduși de Ștefănucă (viitorul Ștefan cel Mare) și cealaltă îi reprezenta pe tătari, conduși de Mitruț (după unele legende, Gheorghe, după altele), prietenul viitorului domnitor. Așa-zișii tătari au fost învinși, iar căpetenia lor, urcată într-un stejar și pregătită pentru a fi spânzurată. Între timp, tătarii cei adevărați au năvălit în localitate, copiii au fugit și Mitruț (Gheorghe) a fost ucis de aceștia. Ștefănucă a jurat ca atunci când va deveni domnitor să răzbune moartea prietenului său, ceea ce s-a și întâmplat. După ce i-a învins pe tătari într-o luptă, pe hanul lor l-a spânzurat chiar în copacul unde fusese ucis Mitruț. Pe locul unde s-a aflat copacul a înălțat o biserică. Masa altarului a fost construită din trunchiul stejarului și expusă pe locul unde s-a aflat rădăcina acestuia. Nu știm cât este istorie și cât este adevăr, dar cert este că biserica există, fiind ctitorită de Ștefan cel Mare și de fiul său Alexandru între 9 iulie 1493 – 12 octombrie 1494, adică într-un an, trei luni și trei zile. Să fie oare întâmplătoare simbolistica cifrei 3?

Biserica are lungimea de 26 metri, înălțimea de 14 m., lățimea de 10 m. și grosimea zidurilor este de 1,5 m. Este construită în stil moldovenesc ștefanian, cu elemente gotice la ferestre și la uși, lucrate de meșteri sași și cupole în stil bizantin. Privită în ansamblul ei biserica oferă o împletire de elemente istorico-legendare și religioase, de sacru și profan, de modestie și de măreție. În timpul celor 526 de ani de existență, a beneficiat de mai multe reparații ”în secolul al XVIII-lea, în anii 1904-1905, 1924, 1938-1940, 1952.” A fost pictată în anii 2003-2004, cu ocazia împlinirii a 510 ani de la fondare și comemorării a 500 de ani de la moartea domnitorului. Deasupra ușii de la intrare se află pisania bisericii, sculptată în piatră, în limba slavonă, în care se menționează că Ștefan cel Mare și fiul său au construit biserica, văleat 7002 (1494), ”întru rugă sieși și întru pomenirea răposaților moși și strămoși.” Tot aici este și icoana hramului, ”Adomirea Maicii Domnului.”

În pronaos, se află mormântul din piatră albă al Irinei Rosetina, care a propus și a susținut financiar pictarea iconostasului. Lângă o fereastră este pictată scena spânzurării lui Mitruț și tot în pronaos sunt pictate scene din viața domitorului. Ușa dintre pronaos și naos este joasă, după unele păreri, fiind de mărimea domnitorului purtând coroana pe cap, după altele corespunde stilului epocii, potrivit căruia ușile bisericilor erau joase pentru a nu permite profanarea lor de către năvălitorii care intrau în ele călare pe cai. În dreapta ei este icoana Mântuitorului, sub care este scris numele Nifon, probabil, autorul ei. Deasupra ei este testamentul lui Ștefan cel Mare, găsit într-o carte de istorie: ”Doamne, numai tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinereții n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra care este însuși Hristos, pe a cărui Cruce de-a pururi, îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o, având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toți vrăjmașii am gonit și am înfrânt.”

Catapeteasma este din piatră. Deasupra a avut Crucea Răstignirii care astăzi se află în muzeu. Cele 3 registre superioare care înfățișează patimile Mântuitorului, cei 12 apostoli și cei 12 proroci sunt originale. Cel de jos a fost stricat în perioada interbelică și refăcut. Atât în partea de jos a iconostasului, cât și la ancadramentele uneia dintre uși se mai păstrează fragmente de pictură originală. În decupajele de la ferestre se poate vedea structura din lemn de stejar a bisericii. O pictură care ne reține atenția este tabloul votiv al lui Ștefan cel Mare și al fiului său Alexandru. Domnitorul poartă în mână chivotul bisericii pe care îl înmânează Mântuitorului și Mamei Sale.

În vremurile vechi biserica a fost împrejmuită cu un zid al cărui început se mai poate observa în partea inferioară a clopotniței. Privit în ansamblul său, complexul religios de la Borzești poate constitui o bază solidă și originală pentru studiile de istorie, religie, artă sau poate satisface curiozitatea și îmbogăți cunoștințele despre istoria Moldovei călătorului care trece pe aceste meleaguri.

Vizitând acest sfânt lăcaș, un sentiment de înălțare spirituală și de trăire patriotică autentică te cuprinde, fiind dat, nu numai de terenul în pantă care urcă parcă spre cer, spre lumină și nemurire, ci și de alura înaltă a mânăstirii, a faptelor mărețe pe care le consemnează prin înscrisurile și picturile ei. Deși s-au scurs 526 ani de la construirea ei, biserica a reușit să înfrunte veacurile datorită calității construcției, a trăiniciei faptelor și a sentimentelor pe care le închide în zidurile și ornamentele ei, cât și grijii cu care a fost și este întreținută de slujitorii ei. Ce putem face noi toți cei de astăzi pentru ea? Datoria noastră ar fi să contribuim la susținerea bisericii și a muzeului măcar prin vizitele noastre aici.

Operele de Patrimoniu Mondial de la Tirgu-Jiu ale lui inegalabilului Brancusi

 

de Marian Lisu

Brâncuși–inegalabilul cioplitor în perfecțiune, universalul, cel care plecase pe jos din Hobița natală până în Orașul Luminilor spre a-l întâlni și a-l îndupleca pe Roden să-i descifreze din arta sublimului.

Cel cunoscut de toți iubitorii artelor frumoase și nu ne mai aparține decât în parte, resturile ființei lui, prin creații, împânzind mapamondul.

Și pentru a bucura pe cei de acum și de după, ne-a lăsat marcând posteritatea, amintirea vremurilor tulburi în care viețuise, marcate de Marele Război, cel prea urât în sufletele celor din interbelic, căci luase tribut de sânge cum nu se mai văzuse pe aceste meleaguri.

Ansamblul excepțional nu a fost descifrat niciodată așa cum îl visase Maestrul, căci a

Adevarata Catedrala a Neamului Tarii Romanesti

de Marian Lisu

 Suntem acum în curtea primilor Basarabi, în centrul de putere feudală din zona muntenească, unde aflăm unul dintre cele mai elocvente exemple ale artei bizantine, cel mai însemnat al valahilor.

Complexul Curții Domnești e vechi de opt secole, în spatele unor ziduri de bolovani de râu, printre care s-a tencuit cărămidă, găsim casele lui Basarab I și a lui Neagoe Basarab. Nicolae Alexandru și Vladislav Vlaicu au și ei contribuție însemnată, pe vremea celui din urmă fiind realizată fresca unicat.

Biserica, în cel mai pur stil bizantin, are hramul Sfântului Nicolae Domnesc, spre a o deosebi de biserica San Nicoară (denumirea populară a sfântului preaiubit, devenit patron spiritual al Curții de Argeș), care se păstrează în ruină, pe culmea dealului din proximitate.

Datarea oficială e de pe la jumătatea secolului al XIV-lea, dar au existat dovezi (intenționat îndepărtate) care plasau zidurile cu un veac mai devreme. Cert este că edificiul gândit ca o

Pădurea Hoia Baciu - unul dintre cele mai bantuite locuri de pe Pamant?

 

de Valentin Oanta

Pădurea Hoia Baciu care se întinde pe 250 de hectare la marginea Clujului este un loc palpitant, fiind considerată unul din cele mai bântuite locuri de pe Tera, datorită fenomenelor paranormale ce se produc aici chiar și azi.

Cunoscută sub numele de "Triunghiul Bermudelor Transilvaniei"' , locul pare a fi bântuit de spirite malefice. Faima sa a început în anii 60 când biologul Alexandru Sift a făcut câteva fotografii ale unui obiect zburător pe cerul de deasupra pădurii. Au urmat multe episoade inexplicabile precum dispariția unui cioban cu ale sale 200 de oi, ce nu au mai fost găsite niciodată. Altă dispariție a fost a unei fete de 5 ani care a reapărut după alți 5 ani, tot că fetiță de 5 ani, purtând aceleași haine. A dispărut și o femeie, găsită după mult timp cu aceleași haine și cu

Ski la Voineasa

 de Catalin Popescu

Partia de schi se afla pe domeniu schiabil Voineasa, in nord-vestul judetului Valcea. Distanta de la Voineasa pana la Ski Resort Transalpina este de aproximativ 34 Km.

Zona Lacul Vidra (Obarsia Lotrului, Voineasa- Valcea) un important punct de atractie turistica din Romania, are din 2012 o partie de schi care completeaza oferta turistica din zona. Proiectat pentru a deveni unul din cele mai performante domenii schiabile din Romania, complexul schiabil de la Lacul Vidra (Voineasa) reprezinta o optiune excelenta pentru iubitorii sporturilor de iarna intr-o zona cu potential turistic deosebit.

Altitudinea la baza partiei este de 1350 m. De aici porneste o telegondola (pe o lungime de aproximativ 3 Km) ajungand la 1800 m. de unde ascensiunea se continua cu un teleschi, care urca pana la 2000 m pe Varful Bora. Lungimea totala a partiei este aproximativ 6 km, de la baza partiei si pana pe Varful Bora.

Imagini de vis din Parcul National Piatra Craiului

 de Catalin Popescu

Incerc prin filmuletele mele sa arat frumusetile naturale din tara noastra si dintr-o alta perspectiva, respectiv cea aeriana.

Parcul National Piatra Craiului este o zona superba, cu peisaje de vis si asezari pitoresti si primitoare.

In filmulet puteti vedea imagini de la Cheile Dambovicioarei, satul Podul Dambovicioarei, satul Dambovicioara, satul Satic si lacul de acumulare ce-i poarta numele. Bucurati-va de natura si faceti drumetii. Nu uitati sa o protejati!

PRIMA ȘCOALĂ ROMÂNEASCĂ DIN BRAȘOV

de Maricela Stupar

 Odată ce intri în vechea clădire a Primei Școli Românești, îl întâlnești pe Ioan, un extraordinar muzeograf specialist în istorie și pasionat de educația românească de la începuturile ei, care te va ajuta pe afli povestea şcolii, a elevilor care au învățat aici şi a marilor nume care au dat creştinătăţii ortodoxe din Transilvania un nou sens pentru a continua lupta de supravieţuire. Vei afla de la el multe povești, povestea primelor cărți care au fost scrise de primii cărturari aici la Brașov și despre faptul că vechii șcheieni, dar și românii din afara Cetăţii Braşovului, care practicau un negoț cu Moldova, Muntenia  şi chiar cu Levantul, cu Balcanii ajungând până departe în Siria și Egipt, au protejat prin danii lăcașul de cultură și învățătură care în prezent conține  aproximativ 4.000 cărți vechi și peste 30.000 documente descoperite de curând în podul Bisericii Sf. Nicolae și obiecte muzeale istorice, oferindu-ne tuturor posibilitatea de

Cetatea Brasovului - o frumusete lasata in paragina!

de Maricela Stupar

Cetatea face parte din viața mea, din copilărie și până în prezent. Încă din acele vremuri urcam cu mare bucurie, aproape în fiecare zi, după orele de școală, pe dealul Straja (Dealul Cetăţii). Urcam în primul rând să văd orașul de la înălțime (uneori chiar împotriva dorinței părinților mei buni care nu m-au certat niciodată) și apoi să fiu aproape de Cetatea Brașovului care pentru mine și pentru toți copii era locul învăluit în mister și în care, așa cum vorbeam noi copii între noi, în timpul nopților se întâmplau lucruri stranii, războinicii vremurilor trecute se luptau în cetate și se auzeau zgomote până jos, în oraș ... acum zâmbesc când îmi aduc aminte... Mergeam la cetate apoi împreună cu cei doi copii ai mei care alergau fericiți în parcul din jurul cetății, iar în prezent merg la

Biserica fortificata Cristian, Judetul Brasov

de Maricela Stupar

Orașul Brașov este un oraș vizitat de zeci de mii de turiști anual, atât datorită numărului mare de obiective istorice și culturale, cât și pentru peisajele de o frumusete impresionantă, de munte predominant, care te învăluie în parfumul ozonat al pădurilor noastre de conifere. Efectul este relaxant, orașul situindu-se la o altitudine medie de 700 metri( unele zone la peste 1200 de metri), fără să vorbim de crestele munților care îl înconjoară.

Dintre numeroasele obiective turistice de mare interes din Brașov vă propun astăzi să vizităm Biserica Fortificată Cristian. Comuna Cristian (în germană Neustadt im Burzenland) are  prima atestare documentară in anul 1223, sub denumirea latină Insula Christana. Se afla la 12 km de Brasov, în

O zi superba, la Bucin

de Ioan Laslo

Tentatia de a iesi din case si a ajunge in natura este acum poate mai mare decat oricand. Este motivul pentru care am vrut sa avem contact cu iarna , muntele si zapada proaspat cazuta. Iar Bucin este foarte potrivit pentru asta. Pasul Bucin se afla la jumatatea distantei dintre Praid si Gheorgheni, iar accesul este foarte facil pe DN 13B. Muntii Gurghiului (trecatoarea aflata la 1287m separa Gurghiul central de cel sudic) ofera peisaje incantatoare. Zona beneficiaza de multiple posibilitati de cazare (cele mai recomandate sunt pensiunile puse la dispozitie de localnici), fiind o atractie pentru practicantii sporturilor de iarna. In final de

CIPRIAN PORUMBESCU, COMPOZITORUL ADORAT LA BRAȘOV

de Maricela Stupar

 

Personal, pe Ciprian Porumbescu îl consider unul dintre marii compozitori ai lumii și sunt mândră că cea mai frumoasă perioadă din viața lui a trăit-o în orașul  de care mă leagă totul, oraș care i-a oferit tot ce a avut mai bun pentru ca marele compozitor să poată crea și pentru a se împlini ca muzician.

Născut cu numele Ciprian Golembiovski, la data de 14 octombrie 1853, în comuna Şipotele Sucevei, în Bucovina, localitatea Șipotele Sucevei pe atunci situîndu-se în Imperiul Austro-Ungar. A devenit Ciprian Porumbescu în anul 1881, (Galamb traducându-se porumbel în limba maghiară), fiind fiul preotului ortodox Iraclie Golembiovski şi al Emiliei Klodnitzki, de origine poloneză și a fost al doi-lea copil din nouă al părinților lui.

Din copilărie s-a deosebit de ceilalți copii din sat ca un copil intelligent și deosebit de talentat, însă predispus spre boală dar mereu plin de lumină și de viață. Porumbescu a crescut ascultând muzica dulce și veselă a folclorului românesc, care îl fascinează și se îndrăgostește de muzică. Tatăl, prieten cu unul dintre marii poeți ai neamului - Vasile Alecsandri, i-a cultivat fiului dragostea pentru țara și neamul său românesc. Însuși muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al

Mandru ca sunt Roman! Insula Sacalin

de Paul Drosu

  V-am aratat, zilele trecute, cateva motive care ma determina sa fiu mandru ca sunt roman. Aceste motive s-au referit la oamenii acestei tari si la ce s-a realizat in aceasta tara. :) Astazi, insa, va voi spune si un motiv legat de geografia acestei tari. :) Se vorbeste, in general, si s-a abordat subiectul chiar si aici, in grupul nostru, despre clasamente cu cele mai frumoase insule din lume... Si eu am mai spus ca, pentru mine cel putin, aceste clasamente sunt pur informative, caci ponderea principala in alcatuirea lor o are numarul de voturi, direct proportional cu numarul de calatori ajunsi pe acele insule. Iar criteriile mele sunt exact pe dos...numarul mic de calatori care ajung pe o insula si numarul redus al populatiei de pe acea insula. Asa ca multe insule paradisiace pe care am ajuns, nu apar prin clasamente...cu unele exceptii...ceea ce nu ma intristeaza, chiar deloc. :) Cunoscatorii stiu de ce! :D Nu prea am vazut, insa, clasamente cu cele mai iubite insule din lume... Si aici am

Bustul Generalului Ion Dumitrache din Brasov

de Maricela Stupar

In fiecare zi trec pe lânga acest bust pe care il admir. Este Generalul Ion Dumitrache, cel care a eliberat Braşovul de sub ocupaţia trupelor naziste si care, la 24 august 1944, prin mijloace diplomatice, a detensionat o situaţie ce putea degenera într-un război civil, ordonand printre altele: "Stăpânirea si liniştirea populației din Braşov şi împejurimi, populație de trei naţionalități, din care două de aceleaşi neam cu inamicul germano-maghiar."

La 23 august 1944, generalului de brigadă Ion Dumitrache i-a fost încredinţată comanda Corpului de Munte (vânătorii de munte de astăzi) de la Braşov.

Pentru întreaga carieră militară, la 21 iunie 1945, i s-a acordat dreptul de a purta semnul onorific de 40 de ani serviţi în armată, iar pentru faptele sale de arme a fost decorat cu cele mai importante distincţii româneşti şi străine: Medalia „Avântul Ţării“, Ordinul „Steaua României“, clasa a V-a, Medalia „Crucea Comemorativă“, Ordinul „Coroana României“, clasa a IV-a, Medalia „Victoria“, Semnul Onorific de Aur, pentru serviciul militar de 25 de ani, Ordinul „Steaua României“, clasa a IV-a, Medalia Comemorativă „Peleş“, Ordinul Meritul Cultural, Ordinul „Coroana României“, în grad de comandor, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul“, clasa a II-a, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul“, clasa a III-a, Ordinul „Steaua României“ cu spade, Ordinul german „Crucea de Cavaler a Crucii de fier“, Ordinul slovac „Crucea de Război“, clasa a II-a, Ordinul finlandez „Crucea libertăţii“.

 

Craciunul la Predeal

de Elena Trifan

Petrecem sărbătorile de Crăciun în judeţul Braşov. Ne cazăm pe Valea Râşnoavei din oraşul Predeal. Locul puternic energizat, aerul curat, mirosul de răşină, verdele pădurii, susurul apei, soarele strălucitor, răsăritul şi asfinţitul soarelui, răsăritul lunii sunt câteva din deliciile cu care natura ne răsfaţă în această perioadă. Poziţia pe care o avem nu ne permite să vedem răsăritul de soare în toată măreţia sa, aşa că ne mulţumim să privim numai reflectarea lui pe stâncile golaşe cărora le dă o culoare aurie, care combinată uneori cu albul zăpezii pare şi mai strălucitoare. Fascinaţia cea mare o constituie însă serile cu cer senin şi lună argintie care se înalţă treptat-treptat deasupra brazilor. Sinceră să fiu, iarna nu am avut niciodată posibilitatea de a admira cerul atât de mult. Timpul liber, temperatura aerului nu prea ridicată ne permit să savurăm seară de seară taina cerului ale cărui limpezime şi strălucire de-a dreptul divine ne introduc în atmosfera magică a Sărbătorilor Naşterii Domnului. Avem impresia că acolo pe cer timpul a stagnat la momentul Naşterii lui Iisus, că o strălucire divină se pogoară din înaltul cerurilor şi se concentrează în stelele ce semnalizează blânde şi surâzătoare marea taină a întrupării Luminii sfinte în forme de viaţă efemeră, că

Universul tot trăieşte numai şi prin prisma acestei lumini. Simţim în ele permanenţa vieţii veşnice, triumful izbânzii asupra suferinţei, al luminii asupra întunericului. Avem impresia că stau acolo de mii de ani ca martori eterni şi semnalizatori ai veşnicei sărbători. Versuri simple mi se înfiripă în minte: „Luminiţă, luminiţă,/Te-ai aprins în poieniţă,/Ne dai harul cel senin/De la Domnul din grădini./ Te-aş atinge-ncet cu mâna/Să-mi aprinzi în suflet luna,/Să fiu mereu luminată/De lumina ta curată./În Ajunul de Crăciun/Eşti a cerului minuni,/Luminând precum odată/Steaua Domnului curată.”

Pentru ca triumful luminii şi bucuria noastră să fie depline, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o minune, luna plină din ajunul Crăciunului, fapt ce nu s-a mai văzut de 38 de ani şi care nu se va mai vedea curând. Trăim un moment al marii revelaţii şi al comuniunii universale. Prin intermediul ei cerul pare a se uni cu pământul, efemerul cu eternul, materialul se spiritualizează şi devine aspiraţie spre înălţime şi desăvârşire, plăcere de a contempla şi a se minuna. O lună sferică, argintie, pură şi strălucitoare se ridică pe cer deasupra brazilor. Pe măsură ce se înalţă, imaginea ei devine şi mai mare şi mai strălucitoare. Pare un disc alcătuit din argintul cel mai pur, o oglindă în care se reflectă esenţa lumii, în care ai vrea să te cufunzi. În mod involuntar o invocaţie îmi răsare în minte: „Lună plină, lună plină,/Adu-mi viaţa în lumină!/Între cetini binevenită/Adu-mi în viaţă ursită!/Adu-mi raiul cel ceresc/Peste traiul omenesc!/Fii lumina cea mai pură/Peste inima cea bună!/Fii al Anului destin/De rod pur şi trai senin!”

Luna şi stelele par mai strălucitoare şi mai limpezi ca oricând, probabil şi datorită atmosferei mai curate din zona de munte în care ne aflăm şi datorită magiei Crăciunului. Venisem aici cu oarecare teamă de urşi despre care aflasem că bântuie în zonă. Treptat frica îmi dispare, este iarnă şi sper ca ei să hiberneze, spiritul Crăciunului este aproape şi sper să ne protejeze. Mai în glumă, mai în serios mă gândesc că nu ar fi rău totuşi să le dedic câteva versuri, poate îi îmbunez, poate reuşesc într-un fel să îi exorcizez: „Te invit la dans, Martine,/Să te-nvăţ hora, stăpâne,/ Să dansăm brâu şi tangou,/Să te-mbăt cu mult lichior./Să te bucuri, împărate,/C-ai dansat şi tu o noapte/La poale de codru, frate,/Şi-ai uitat de tomberoane,/De miros dulce de carne./Te-ai suit pe bicicletă/ Şi-ai uitat de pui, băiete,/Ai rupt pedalele în două/Cu chintalele vreo nouă./Anul Nou când o veni/Să bei şampanie cum o fi?/Să te-mbăt cu vin şi ţuică/Să-ţi treacă dorul de ducă,/În bârlog să stai cuminte,/ Să mănânci ramuri crescute/În pădurea de pe munte./O veni vremea vreodată/Să uiţi năravurile toate,/Să ne primeşti cu frăţie/ În a ta împărăţie,/Să mânânci mure curate,/Ci nu mâncăruri spurcate/Sau să fii o jucărie/ Pe la circ şi în vitrine./Copiii să te dorească,/Să nu le mai bagi frica-n oase./Moş Martine, Moş Martine,/Fie-ţi viaţa în lumine/ Şi-n Ajun de Anul Nou/Să ne mângâi doar în somn!”

De Ziua Naşterii Mântuitorului, soarele nu este prea generos cu noi, refuză să îşi arate chipul. Lumina fizică este însă înlocuită cu cea spirituală a Naşterii Mântuitorului pe care o găsim din plin în Catedrala „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Predeal. Aici totul iradiază numai lumină, armonie şi veneraţie: pictura interioară, cântecele religioase dedicate Naşterii Mântuitorului, Pastorala Naşterii lui Iisus adresată credincioşilor de Mitropolia Sibiului. Părintele paroh ne atrage atenţia asupra icoanei Naşterii Mântuitorului, copie a celei din Bethleem. Aceasta îl înfăţişează pe Iisus înfăşat, alături de Maica Lui, deasupra lor se află o stea din care coboară o rază de lumină către Maica Domnului şi Pruncul Ei. Cu lumina în suflete petrecem o dupăamiază a armoniei, a reechilibrării spirituale.

A doua zi plecăm într-o călătorie spre Cabana „Trei Brazi”. Pe cerul Râşnoavei norii sunt străpunşi de raze firave de lumină. În Predeal, în faţa noastră cerul are chip întunecat, de smoală. Intrăm pe drumul ce duce la Cabana „Trei Brazi”. Ne întâmpină un peisaj auster, în care păduri uscate de foioase alternează cu păduri verzi de brad, cu tăpşane şi văi unde putem poposi pentru a contempla împrejurimile. Pe cer se desfăşoară un joc al nuanţelor de gri: gri-plumburiu, gri-alburiu, gri-albăstrui.

Parafrazându-l pe Iona am putea spune că Universul este un şir nesfârşit de munţi de înălţimi, forme şi culori diferite. Ajungem la Cabana „Trei Brazi”, situată la poalele Masivului Postăvaru, la o altitudine de 1120 de metri. Peisajul este asemănător celui de până aici. În dreapta drumului se întinde o pădure masivă de brad. Nu rezistăm tentaţiei de a intra în ea. Pe sol nu este niciun pic de zăpadă, ci doar frunzişul de un maroniu veşted al unei toamne pierdute în iarnă. Pâlcuri de iarbă verde scot capetele deasupra frunzelor din loc în loc. Soarele începe să mijească anemic printre ramuri. Pădurea ne ameţeşte cu mirosul ei rece, dar natural, de pământ reavăn, de frunze uscate, răşină de brad. Simţi o stare de calm, de revigorare, o dorinţă de a permanentiza această relaţie cu cosmosul în elementele lui esenţiale: pământ, aer, vegetaţie, lumină. Aş vrea să am picioarele puternic înfipte în pământ şi prin ele să îmi circule toate energiile acestuia, să am plămâni uriaşi şi să pot respira tot aerul pădurii, deasupra capului, o antenă prin care să pot capta toate energiile cerului şi să pot deveni la rândul meu o sursă de energie şi lumină, să întind mâini prietenoase către toţi oamenii lumii pentru a le oferi prospeţime, puritate, energie şi lumină, dar mă mulţumesc să rămân o fiinţă minusculă capabilă să beneficieze de darurile Cosmosului într-un loc presărat de Domnul în marea nesfârşită a Universului. Ce păcat că tinerii de astăzi nu mai ştiu să se oprească într-o pădure, să admire, să respire şi să se hrănească energetic şi afectiv, fără niciun fel de cheltuială! Natura este un bun la îndemâna tuturor, pe care îl neglijăm în schimbul orelor petrecute la volanul unei maşini, în faţa Internetului, vorbind la telefonul mobil, dansând în ritmul diavolesc al unei muzici zguduitoare, într-o lume a noxelor, a anchilozării fizice şi spirituale. Ies din pădure şi simt că am dobândit alt corp, mai puternic, mai pur şi mai eliberat de griji.

Ne îndreptăm către Cabana Secuiului. Ne întâmpină un peisaj diversificat: păduri de brazi, munţi înalţi, abrupţi, pietroşi, cu o vegetaţie săracă şi vârfurile pierdute în nori sau munţi cu vârfurile acoperite de zăpadă sau de pe care zăpada curge în şiroaie. Întregul peisaj pare o imensă floare şatirată. Cabana Secuiului îşi aşteaptă vizitatorii împodobită de sărbătoare cu crengi de brad, clopoţei, obiecte de artizanat şi îmbiindu-i cu mâcăruri tradiţionale specifice Crăciunului. Pe cerul bosumflat norii se adună bolovănos. Simţi că ţi se luminează întregul chip când spre ora prânzului ai posibilitatea de a zări pe el mici suprafeţe albastre sau de un albastru-smarald, înconjurate de nori alburii.

În după-amiaza zilei de 26 decembrie, la ora 17, asistăm la deschiderea Pârtiei Clăbucet din Predeal. Soarele creionează pe cer pete de culoare portocaliu-roşcat. Deschiderea pârtiei are loc, chiar dacă zăpada este insuficientă. Copii cu săniile dau viaţă pârtiei, amintindu-ne de „Iarna pe uliţă” a lui George Coşbuc. Pe o scenă în aer liber are loc un spectacol al iernii, al zăpezii şi al tinereţii. Acesta a început cu intonarea de către un grup de tineri a Imnului Predealului, „Shift – La Predeal”: „Ai vacanţă sau concediu,/Vrei pe munte, nu pe deal,/Cauţi un remediu,/Nu vrei stres şi nici scandal,/Ia-ţi nişte ghete, o giacă şi un fes/C-aici înveţi din mers./Haide, vino, vino la Predeal!// Haide, vino la, haide, vino la/Haide, vino la, la Predeal!/Haide, vino la, haide, vino la/Haide, vino, peisaju-i ireal!//Hei, şi plec cu toţi ai mei,/O luăm uşor spre Valea Prahovei./ Vrem puţină linişte, fără aglomeraţie,/Puţin aer curat, puţină inspiraţie.//Nu tre’ să-ţi faci griji de cazare!/Hoteluri, pensiuni, de zici că eşti la mare./Hmmm, şi azi o ard în deplasare,/ C-aici e tare, chiar dacă-i soare sau ninsoare.// Să ştii că aici facem din noapte zi./Ce tare-i filmu’ pe pârtia de schi!/Te rog nu fi trist, dacă tot eşti turist./Ştii c-ai ajuns în staţiunea ta de vis.//Hei, la cea mai mare altitudine, ne relaxăm cu certitudine./Şi dacă vrei senzaţional, ştii vorba aia.../Ori la bal, ori la Predeal.// Haide, vino la, haide, vino la/Haide, vino la, la Predeal!/Haide, vino la, haide, vino la!/Haide vino, peisaju-i ireal!//”

Primarul oraşului Liviu Cocoş adresează urări de bine pentru Noul An tuturor celor prezenţi. Solişti vocali, DJ-ei, dansatori şi dansatoare interpretează diverse genuri de muzică şi dansează în ritmuri trepidante. În faţa scenei se dansează hora bucuriei, a armoniei şi a voiei-bune. Aşteptăm zadarnic cu respiraţia tăiată coborârea schiorilor pe pârtie cu făclii aprinse în mâini. Stratul foarte subţire de zăpadă nu permite acest lucru.

Craciunul la Moeciu

de Elena Trifan

Pe data de 27 decembrie vremea este încă bună pentru călătorii, aşa că plecăm spre Moieciu, o altă atracţie turistică renumită a judeţului Braşov. Este sărbătoare şi am vrea să ne oprim la o biserică pentru a aprinde lumânări în amintirea celor morţi. În localitatea Cheia din comuna Moieciu, pe partea dreaptă a drumului zărim o biserică mică, cu acoperişul roşu de ţiglă în formă de şindrilă, înconjurată cu un gard masiv de piatră. Este Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, monument istoric, de categoria A. În curte se află şi cimitirul bisericii care o înconjoară pe trei din laturile ei. Pe pereţii exteriori sunt pictate în culori vii medalioane cu chipuri de sfinţi şi scene biblice. Pe peretele de la intrare sunt pictate scenele biblice: Adormirea Maicii Domnului, Schimbarea la Faţă, Cina cea de Taină, Naşterea Domnului. De la părintele paroh Paul Sumedrea aflăm că rezistenţa acestei biserici în faţa cutremurelor s-a datorat elasticităţii pereţilor alcătuiţi dintr-un mortar făcut din var nestins, nisip, piatră, lână ţurcană pe care locuitorii au adus-o din alte zone ale ţării. Catapeteasma este din piatră, pictura, uşile împărăteşti şi diaconeşti sunt cele originale de la 1720. Aici slujbele de Crăciun încep la ora 4 dimineaţa, deoarece Mântuitorul s-a născut când se îngâna ziua cu noaptea, marcând un nou început în religiile lumii şi se termină la ora 6,30 dimineaţa, înainte de răsăritul zorilor.

Localitatea Moieciu, situată pe malurile pârâului Turcu, la poalele Munţilor Bucegi şi Piatra Craiului, oferă o privelişte plăcută, fină şi relaxantă. Versanţii localităţii sunt acoperţi cu munţi golaşi sau împăduriţi, cu fâneţe riguros parcelate, pe care se profilează odăile, căsuţe tradiţionale din lemn folosite ca loc de adăpost de proprietarii terenurilor. Apa care curge paralel cu şoseaua este foarte limpede, având chip de zăpadă topită şi foşnet de pădure. Brazii care cresc pe unul din malurile ei îşi apleacă din loc în loc crengile gata să o atingă în semn de veneraţie şi dorinţă de contopire. Ne reţin atenţia câteva formaţiuni. Pe malul ei două stânci gemene între care se află doi brazi înalţi crescuţi din aceeaşi tulpină alcătuiesc un mic altar natural, un simbol al îngemănării elementelor acvatice, vegetale şi minerale. În muntele care se coboară spre apă, acoperit de brazi şi muşchi par a fi adevărate peşteri sau locuri tainice ce se cer a fi descoperite. Pe peretele dinspre râu, de culoare roşiatică, apa se prelinge în mici cascade.

După 1990 localitatea Moieciu a devenit o puternică staţiune agroturistică, ceea ce a adus în peisajul ei arhitectonic o mulţime de pensiuni noi şi moderne. Specificul tradiţional este încă reprezentat de câteva case vechi alcătuite din lemn şi acoperite cu şindrilă. Deşi ne aflăm în plină iarnă, soarele îşi arată chipul reuşind să îmbrace întreaga localitate în lumina lui aurie, rece şi strălucitoare.

Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat și lăcașurile sale dobrogene

 de Elena Trifan

Sfântul Apostol Andrei este fecior de pescar din Betsaida, localitate situată lângă lacul Genezaret, frate cu Simon Petru, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, Întâiul Apostol al lui Iisus Hristos, Ocrotitorul României. După ridicarea la ceruri a Mântuitorului lui i-a revenit misiunea de a face cunoscut Cuvântul Evangheliei în mai multe părţi ale lumii, printre care şi Scythia Minor (Dobrogea) unde a ajuns în secolul I. Toponime, creaţii folclorice şi lăcaşuri de cult, precum Mânăstirea „Peştera Sfântul Apostol Andrei” şi Mânăstirea Dervent amintesc de trecerea lui pe aici.

Într-o duminică de la sfârşitul lunii aprilie am plecat cu un grup de ploieşteni într-un pelerinaj la mânăstirile mai sus-amintite. Era vreme noroasă, dar spre bucuria noastră nu a căzut nicio picătură de ploaie. Cerul era mohorât, atmosfera asemenea, dar nu am simţit niciun fel de apăsare, dimpotrivă o stare de calm şi de fortificare sufletească.

Timp de 5 ore până am ajuns la „Peştera Stântului Apostol Andrei” am călătorit printr-o adevărată împărăţie a lumii vegetale. Bărăganul şi-a arătat mândru chipul renăscut la viaţă, într-o diversitate cromatică ce a făcut să ne dispară plictiseala ce s-ar putea instala într-o zonă cu un relief plat, dar frumos tocmai datorită Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat și lăcașurile sale dobrogene întinderilor sale nesfârşite. Suprafeţe de culoarea pământului pregătit pentru semănat au alternat cu altele în care verdele lanurilor de grâu şi galbenul luminos al celor de rapiţă ne-au ţinut atenţia trează, ne-au înviorat privirea şi ne-au creat speranţa unor recolte bogate. Abia când mi-a fost dat să vizitez o ţară stâncoasă, cu multă piatră, mi-am dat seama câtă dreptate avea Nicolae Bălcescu când cu multă mândrie vorbea de teritorii româneşti „în care te afunzi ca într-o mare de grâu şi porumb.”

După câteva ore de mers am trăit pentru a nu ştiu câta oară bucuria de a revedea Dunărea şi mândria provocată de ingeniozitatea dantelăriei metalice a podului de la Cernavodă care separă şi uneşte totodată două teritorii ce par a se completa şi totuşi a se întrece în originalitate, frumuseţe şi bogăţie. O veche zicală din manualele mele de şcoală „Cât e Dobrogea de lată/Bate vânt şi creşte piatră” este contrazisă. În zonele prin care am trecut pământul Dobrogei, pe lângă frumuseţea naturală: dealuri acoperite cu păşuni, arbori şi arbuşti, fâşii de stuf, cursul liniştit şi lucios al Dunării şi lunca înverzită a acesteia, şi-a arătat şi faţa cealaltă cultivată de mâna omului cu podgorii şi livezi bine îngrijite, suprafeţe de rapiţă în ale căror flori pare a se fi revărsat polenul lumii. În drumul nostru nu prea am avut posibilitatea să îi vedem pe locuitorii acestor locuri, deoarece localităţile sunt rare, era şi zi de sărbătoare, dar ni i-am imaginat harnici şi pricepuţi, responsabili faţă de darul cel mai de preţ cu care Domnul i-a hărăzit, relieful cu care puţine ţări se pot mândri. În sinea mea le-am adresat un gând sincer de mulţumire şi felicitare. Înainte de a ajunge la Peştera Sfântului Andrei ne-au reţinut atenţia câteva sate cu case vechi şi modeste, ale căror nume amintesc de trecutul şi de asmoza etnică a locuitorilor: „Aliman”, „Floriile”, „Ioan Corvin”. 

După ce am ieşit din localitatea Ioan Corvin, la aproximativ 4 km. am poposit la marginea unei păduri, alături de un mal în care apa săpase forme carstice, demne de admirat. Pe partea cealaltă a drumului se află o troiţă în interiorul căreia este crucea Sfântului Andrei sculptată în lemn, iar la capătul unei alei de piatră curg câteva izvoare din care pelerinii îşi iau apă. Pe jos ne-am îndreptat către Biserica „Peştera Sfântul Apostol Andrei” situată foarte aproape, la marginea unui deal împădurit. Privită de departe biserica cea nouă impresionează prin grandoare, zvelteţe, simetrie şi geometria perfectă a liniilor tăiate în piatră. Este de formă dreptunghiulară şi are cinci turle. Înăntru se oficia slujba duminicală şi de afară se auzeau glasurile preoţilor puternice, armonioase, binecuvântate şi binecuvântătoare. Curtea bisericii nu este împrejmuită cu niciun gard, ceea ce sporeşte ideea de comuniune cu cei din afara ei. În faţa bisericii, câteva flori şi două morminte.

Biserica „Sfântul Apostol Andrei” a fost definitivată în anul 2001, în 2006 a fost finalizată pictura interioară şi a fost sfinţită pe data de 30 noiembrie 2006. Pe pereţii exteriori se află medalioane ale unor sfinţi dobrogeni: Ep. Teotim, Ier. Chesarie, Cuv. Gherman, Ep. Bretanion, Ierh. Efrem, M. Epictet, M. Astion, M. Zotic, M. Atal, M. Camasie, M. Filip. Partea de la intrare impresionează prin măreţie şi coloritul viu, puternic al peretelui exterior pe care imaginile religioase sunt realizate în mozaic, pe trei straturi suprapuse pe verticală. Uşa de la intrare este confecţionată din lemn sculptat. De o parte şi de alta a ei se află portretele Sfântului Arhanghel Mihail şi al Sfântului Arhanghel Gavril. Deasupra uşii, în partea superioară este portretul Sfântului Apostol Andrei răstignit pe crucea în formă de X şi cu o carte în mână, Evanghelia pe care trebuia să o propovăduiască. De o parte şi de alta a sa sunt pictaţi câte 3 îngeri. Pictura interioară înfăţişează chipuri de sfinţi şi scene biblice de dimensiuni mari, în culori proaspete şi pline de viaţă: Naşterea Domnului, Botezul, Pogorârea în iad, Răstignirea Domnului, Învierea, Sfânta Treime etc. Într-o raclă, o sculptură în lemn îl înfăţişează pe Sfântul Andrei. Catapeteasma este sculptată în lemn, principalul motiv vegetal prezent pe ea fiind viţa-de-vie. 

Foarte aproape de biserică, într-o stâncă este adăpostită Peşterea în care Sfântul Andrei şi-a îndeplinit misiunea de mărturisire a Cuvânului lui Dumnezeu şi în care au fost creştinaţi localnicii. Aceasta a fost descoperită în anul 1920, în 1944 a fost renovată şi sfinţită, în comunism a devenit staul pentru animale şi a fost reamenajată după 1990. În stânca înnegrită de vreme pot fi distinse părţile unei biserici rupestre cu pronaos, naos şi altar. Pe laterala stângă se află un pat de piatră pe care se spune că se odihnea Sfântul Andrei şi pe care vizitatorii se aşază pentru a primi din puterea acestuia.

În biserică pot fi admirate şi te poţi ruga în faţa a mai multor icoane: Sfântul Apostol Andrei, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, Adormirea Maicii Domnului. Altarul are catapeteasma metalică în care sunt lucrate chipuri de sfinţi, în partea superioară, pe mijloc se află imaginea lui Iisus Hristos răstignit. Credincioşii merg şi se roagă la altar. În faţa altarului pe pământ, sunt expuse de o parte şi de alta 2 icoane din lemn, care îl prezintă pe Sfântul Apostol Andrei răstignit. În semn de respect icoanele din peşteră sunt înconjurate de ghirlande de flori, care înfrumuseţează totodată acest spaţiu subteran ai cărui pereţi au fost înnegriţi de trecerea timpului.

La aproximativ 50 km. de Peştera Sfântului Apostol Andrei se află Mânăstirea Dervent, situată în apropierea Dunării, pe un loc pe unde se spune că a trecut Sfântul Andrei şi s-au săvărşit minuni în perioada de început a creştinismului în ţara noastră. Complexul monahal de la Dervent este o întrupare a frumuseţii naturale, artistice, umane şi religioase, o mărturie a vieţii care a triumfat neîncetat pe aceste meleaguri în ciuda vicisitudinilor istorice. Partea de la intrare, privită din exterior îţi impresionează plăcut ochiul prin arhitectura pereţilor şi a clopotniţei în care tradiţia dobrogeană se împleteşte cu elemente bizantine. Culoarea roşie a acoperişului, cărămida de aceeaşi culoare a bordurilor de pe pereţi creează o impresie de frumuseţe a unei vieţi mângâietoare. Curtea bisericii bine structurată conţine elemente specifice mai multor epoci, mai multor civilizaţii şi regnuri: flori, arbori şi arbuşti, o cişmea turcească din care curge un firicel de apă, o coloană grecească, schelete de care, statui, un aghiasmatar în care apa sfinţită este ţinută într-o amforă mare de lut de culoare roşie, aşezată într-o construcţie circulară, cu coloane de culoare roşie şi portocalie, cu boltă pictată în interior.

Pe locul unde se află astăzi biserica a existat un aşezământ monahal străvechi care a fost distrus în 1036 în urma invaziei pecenegilor. La 5 iulie 1936 a fost pusă piatra de temelie a Bisericii de la Dervent care a fost sfinţită în anul 1942, primind trei hramuri: „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi „Înălţarea Sfintei Cruci”. Catapeteasma este din lemn sculptat, de culoare închisă, pe lângă ferestre sunt pictate motive vegetale, pe unul din pereţi se află vitralii pictate cu chipuri de sfinţi. În 1959 biserica a fost închisă şi transformată în fermă a I.A.S. Ostrov. În 1990 a fost redeschisă şi renovată.

În biserică se află mai multe icoane printre care cele mai renumite sunt Maica Domnului cu Pruncul şi o copie a icoanei făcătoare de minuni Axion Estin „Cuvine-se cu adevărat” adusă de la Sfântul Munte Athos, la care credincioşii se roagă în mod deosebit. La ora la care am vizitat Complexul monahal de la Dervent, biserica era slab luminată şi nu am putut privi şi admira pictura interioară aşa cum s-ar fi cuvenit.

Un alt element miraculos specific Mânăstirii de la Dervent sunt Crucile de Leac. Se spune că pe acest loc au fost ucişi în chinuri groaznice patru dintre ucenicii Sfântului Apostol Andrei, trei fecioare şi un preot, deoarece au mărturisit Cuvântului lui Dumnezeu. Osemintele lor aruncate în apă nu au putut fi găsite, dar pe locul martiriului au apărut în mod miraculos patru cruci de piatră cu puteri tămăduitoare la care s-a închinat chiar şi un turc devenit stăpânul moşiei şi care l-au vindecat pe un surdomut. Două din ele au fost distruse, una este expusă în grădina bisericii şi pentru cea mai mare s-a construit un paraclis lângă biserică, unde este aşezată sub un altar de marmură pe care se sfinţeşte Sfântul Maslu. Credincioşii îngenunchează în faţa crucii şi se roagă să le fie vindecate bolile, după care sunt miruiţi de un preot. Tot în acest paraclis, în patru racle sunt expuse moaştele Sfântului Mc. Epictet şi ale Sf. Mc. Astion, ambii martirizaţi în anul 290 la Halmyris, epitrahilul Sfântului Grigorie Decapolitul, acoperământ şi fragment de piatră de pe Mormântul Maicii Domnului de la Ierusalim.

Un alt obiectiv religios care atrage foarte mulţi pelerini este Izvorul Tămăduirii situat la aproximativ 200 de metri de mânăstire şi la care se ajunge mergând pe jos pe un drum de ţară care se desfăşoară paralel cu Lunca Dunării, străjuit de copaci şi arbuşti din care unii erau plini de flori albe şi presărat cu statui de artă creştină. Conform tradiţiei populare, se spune că Sfântul Apostol Andrei când a ajuns aici cu ucenicii săi erau însetaţi. El a lovit cu toiagul în stâncă şi din locul respectiv a izvorât apă în care au fost botezaţi primii creştini şi care s-a dovedit a avea puteri tămăduitoare. Izvorului i s-a construit o bisericuţă pe a cărei cupolă sunt pictate scene reprezentative din istoria mânăstirii. Deasupra lui pe peretele stâncii se află icoana Sfântului Andrei. Alături de Biserica ”Sfântul Ioan Botezătorul” este în construcţie o biserică mai mare, a cărei piatră de temelie a fost pusă la 28 octombrie 2011. Este închinată Sfântului Iachint de Vicina. În stilul arhitectonic al bisericii elementele de artă tradiţională se vor împleti cu cele bizantine. Aceasta va avea înălţimea de 19 metri, lungimea de 33,8 şi lăţimea de 20.Va fi dotată şi cu spaţii expoziţionale pentru obiecte de artă creştină şi recuperate din bisericile distruse.

Cele două complexe monahale vizitate sunt dovezi că filonul creştin este străvechi în istoria acestor locuri, că pământul Dobrogei este binecuvântat de Dumnezeu şi că nu a fost denumit întâmplător „Betleemul românesc”, că religia ortodoxă cu doctrina, credinţa, lăcaşurile, sfinţii şi arta ei a supravieţuit pe aceste meleaguri, în ciuda vremurilor aprige care s-au abătut uneori asupra ei. Având în vedere că timpul avut la dispoziţie pentru vizitarea celor două mânăstiri a fost insuficient, pentru o bună cunoaştere a lor, sperăm să putem reveni pentru a afla noi şi noi detalii, pentru a participa la slujbe, pentru a ne bucura de frumuseţea peisajului, pentru a putea privi răsăritul şi asfinţitul soarelui atât din curtea mânăstirii, cât şi de pe malul Dunării.