Muzeul Chihlimbarului, Colti, Judetul Buzau

de Elena Trifan

Unul din cuiburile de lumină, existente pe harta acestui pământ este și localitatea Colți, situată în zona muntoasă a județului Buzău, la aproximativ 67 de km. depărtare de Buzău și 90 de km. de Ploiești.
Venind dinspre Ploiești, după ce treci de Vălenii-de-Munte, în localitatea Pătârlagele un indicator îți recomandă un drum la dreapta care duce către Colți. Cred că până mai ieri-alaltăieri puțini dintre noi am știut că în pântecele munților la poale cărora este așezată se află o adevărată comoară, apreciată pentru cromatica ei caldă, coloritul plăcut și efectele tămăduitoare și estetice și anume chihlimbarul.
Informații complexe și prețioase despre prezența, geneza și exploatarea și întrebuințările chihlimbarului, studii despre acesta pot fi găsite la Colecția Muzeală a Chihlimbarului existentă în localitate.
Pentru conservarea și mediatizarea acestei bogății a subsolului și a ocupației legate de aceasta, în 1972 s-a luat hotărârea realizării unui proiect în vederea deschiderii unui Muzeu al Chihlimbarului.
În anii 1973-1974 au început lucrările de construire a unei case țărănești, în stil autohton tradițional care să găzduiască expoziția. Acestea s-au finalizat în anul 1979 când au început acțiunile de achiziționare și colectare a obiectelor de podoabă și a pepitelor de chihlimbar de la meșteri locali și de la săteni. Expoziția permanentă a fost deschisă la data de 14 iunie 1980.
Intrarea in curtea muzeului se face pe o poartă din lemn, casa este construită din piatră în partea inferioară și din scândură în partea superioară. Este alcătuită din demisol, etaj, mansardă, pridvor.
Muzeul oferă o informație bogată prin asocierea text-imagine, planșe, ghiduri, pliante, un film documentar de arhivă, cu durata de 6 minute, realizat în 1934, exponatele existente în vitrine.
Atât cu ajutorul materialelor documentare existente în muzeu, cât și grație explicațiilor competente și generoase ale doamnei muzeograf Diana Liana Gavrilă, autoarea cărții ”Enigme ale trecutului îndepărtat în Munții Buzăului,” am reușit să pătrundem în laboratorul de creație al Pământului, acolo unde cu aproximativ 60-40 de milioane de ani în urmă a luat naștere chihlimbarul.
Acesta este ”o rășină fosilă provenită din unele specii de pin (pinus succiniferia) având culoarea caracteristică galbenă ca mierea sau de ceară, fiind uneori brun-roșcat sau verde-negru.” (Ghidul Chihlimbarul, 2019, bijuterie și elixir, pag.3)
Care au fost factorii care au contribuit la formarea chihlimbarului și în ce a constat procesul de formare aflăm de la doamna muzeograf. În acele timpuri îndepărtate, în zona în care s-a format chihlimbarul era un climat subtropical și creșteau pini din specia ”pinus succiniferia”, voluminoși și suculenți, care generau cantități mari de rășină. Când erau furtuni mari, crengile se rupeau și rășina se scurgea la baza trunchiului unde se infltra în sol sau era luată de viituri și dusă în pârâuri și râuri care o transportau în mare unde se depunea pe fundul acesteia. Varietățile, calitățile și nuanțele cromatice ale chihlimbarului depind de cele ale rășinii, dar și ale mineralelor cu care aceasta intra în contact, în procesul de formare: sarea, petrolul, fierul, ozocherita.
Chihlimbarul se extrage dintr-un strat argilo-marnos în care apar urme de viață fosilizate de zeci de milioane de ani, astfel în vitrinele muzeului pot fi privite fragmente de rocă ce conțin impresiuni de pești, frunze, cât și exemplare de chihlimbar cu insecte fosilizate.
Printre cei care au efectuat studii asupra chihlimbarului și, în mod deosebit, asupra chihlimbarului din România, muzeul ni-i amintește pe Oscar Helm și pe geologul, mineralogul și pedologul român, Gheorghe Munteanu Murgogi (1872-1925), autorul tezei de docență ”Zăcămintele succinului din România (chihlimbar, romanit), susținută la Universitatea din București în 1903, drept pentru care i se dedică un spațiu documentar în Colecția Muzeală de la Colți.
În România se află cel mai valoros chihlimbar din lume, denumit de Oscar Helm rumanit. Gheorghe Munteanu Murgoci este cel care a descoperit că rumanitul nu este o tămâie, cum se crezuse până atunci, ci o varietate de chihlimbar. În comparațiile pe care le-au făcut între chihlimbarul românesc (rumanit) și cel din Marea Baltică, cei doi cercetători au ajuns la concluzia că chihlimbarul românesc este mai vechi, de profunzime și superior din punct de vedere calitativ. La aceasta au contribuit și modul de formare și mișcările orogenetice.
Valoarea rumanitului românesc a fost și este recunoscută și pe plan internațional.
În anul 1867, la Marea Expoziție Universală de la Paris, România a fost reprezentată de 2 piese: rumanitul și ”Cloșca cu puii de aur.” Ambele au primit Medalia de Aur.
Cea mai mare bucată de rumanit din lume, de culoare roșu ars, cu o greutate de 3480 de grame se află la Muzeul Județean din Buzău.
Exponatul a fost achiziționat în 1999 de la Elena Mușatescu din Comarnic, județul Prahova, care îl folosea ca suport pentru a ține ușa deschisă.
În Colecția Muzeală de la Colți se află 200 de piese din chihlimbar prelucrat, cât și brut, pepite de la zeci de grame, la sute de grame și chiar kilograme, în 162 de nuanțe: galben, roșu, maro, brun foarte închis, negru. Vedeta expoziției este rumanitul de Colți, de culoare neagră.
Un istoric al exploatărilor de chihlimbar în zona Colți este prezent în Ghidul mai sus-menționat.
Primele menționări ale existenței chihlimbarului în zona Colți aparțin contelui rus Demidov (1837) și profesorului I.A. Vaillant.
Extragerea sistematică a chihlimbarului din Munții Buzăului a început în anul 1920, în 39 de puncte, sub îndrumarea inginerului Dumitru Grigorescu. Rezultatele au fost bune, numai în primii 3 ani de exploatare s-au extras 317 kg. de chihlimbar. După moartea inginerului Grigorescu, în anul 1935, extracțiile au trecut în subordinea Ministerului Minelor și au fost închise în anul 1948.
Ministerul Minelor a mai realizat o exploatare sistematică în perioada 1981-1986. Cu ajutorul unui film documentar de numai 6 minute, în Muzeul de la Colți pot fi vizualizate etape ale extragerii și prelucrării chihlimbarului de la săparea galeriilor, desprinderea fragmentelor de rocă, finisare, până la prezentarea doamnelor și domnișoarelor care purtau cu mândrie bijuterii obținute din chihlimbar.
În vitrine se află și unelte de exploatare: dispozitive de iluminat – felinare, lămpașe cu carbit și cu acetilenă, cu baterii; recipente pentru ulei sau apă, topoare vechi, folosite concomitent cu târnăcopul pentru desprinderea bucăților de chihlimbar din argilă, strungul de lemn, întrebuințat pentru șlefuire, asemănător cu rodanul de la războiul de țesut. O punguță din scrot de animal ajuta la păstrarea bănuților și a bucăților de chihlimbar.
Încă din cele mai vechi timpuri chihlimbarului i s-au atribuit calități magice și terapeutice. Se considera că poate vindeca orice boală și, în mod deosebit, febra, probleme de vedere, durerile de stomac, infecțiile, stările de anxietate, reumatismul etc.
Incontestabilă rămâne valoarea estetică a chihlimbarului din care se obțin bijuterii în tonuri cromatice calde și plăcute.
Printre bijuteriile expuse în muzeu se află și cele care i-au fost oferite Elenei Ceaușescu, în timpul unei vizite făcute la Buzău în anul 1987.
O altă sală din muzeu este dedicată florilor de mină, aduse din alte zone ale țării și care încântă ochiul prin diversitatea formelor și a culorilor.
Din pridvorul casei poți admira frumusețea munților din apropiere, verdele revigorant al pădurilor, străpuns de culoarea deschisă a unui afloriment.
Colecția Muzeală de la Colți, într-un spațiu fizic restrâns, a reușit să comaseze milenii de viață subpământeană și umană, oferind o imagine sintetică și bine documentată a ingeniozității creativității naturale și omenești, adresându-se deopotrivă creierului și sufletului într-o atmosferă caldă și relaxantă.

Reghin, orasul lutierilor

 de Raluca Sofian

Reghin... Nu-mi pot struni un zambet in fata portii negre de pe Strada Sării. Răsare singur si lăuntric, de fiecare data, pentru ca preț de o bătaie de inima simt cum se oprește lumea toată. In spatele inselatoarei sobrietăți, scena e vibranta. Nu ma așteaptă “doar” un atelier, ci un laborator de alchimie comparată. E locul unde lecturile-mi despre calugari lutieri, cabala mistica a cifrelor și lemnul de rezonanta au prins candva contur și substanța. Locul unde am invatat ca Viorile sunt nod de suflete pecete. Și epicentrul armonic a doua texturi încă negasite dar predilecte, arcuind pe corzi artificii animiste deloc…discrete.

“Lutierii cautau pe o raza de 11 kilometri in jurul molidului taiat, "copacul frate" - un paltin argintiu, din care se facea spatele instrumentului. Recunosteai cu usurinta pe acest "frate de cruce" al molidului - un copac singuratic si batut de vant, puternic si usor rasucit, cu lemnul in interior facut "funie" - ceea ce insemna ca fibra lemnului avea un desen in nuante de culori insurubate, sub forma de vartej de ape sau chiar de cochilie...”

Olănești, o nouă perspectivă

de Elena Trifan

Printre locurile binecuvântate de Dumnezeu se află şi judeţul Vâlcea, pe care l-am descoperit cu încântare în timpul unor acţiuni culturale la care am participat, în timpul unor circuite făcute în ţară sau al concediilor petrecute în staţiunile Căciulata şi Olăneşti. De fiecare dată m-a încântat cu peisajul lui diversificat, plin de viaţă şi curat, oamenii blânzi, calmi, harnici şi primitori, mânăstirile presărate pe tot cuprinsul lui, ctitorii ale marilor voievozi, unde rugăciunile şi cântecele dedicate Domnului se aud neîncetat şi undemi-a plăcut adeseori să spun că l-am descoperit pe Dumnezeu. Am participat la târguri şi sărbători şi am avut ocazia să îi cunosc tradiţiile, frumuseţea costumelor şi cântecului popular, ameşteşugurilor şi să iau lecţii de olărit. M-am bucurat de apele lui tămăduitoare, de aerul sărat şi de amenajarea modernă a Salinei de la Ocnele Mari, de grădinile lui pe care în luna aprilie mereu le găseam în floare. Eram convinsă că staţiunea mea preferată este Căciulata, care îmi oferea perspectiva muntelui şi a apei Oltului, cu deschiderile ei vaste şi cu rezonanţa ei literară şi istorică. Graţie mânăstirilor din localitate pentru mine timpul petrecut aici era o veşnică sărbătoare. Vizitasem şi staţiunea Olăneşti şi mi-am petrecut chiar concedii aici, dar eram convinsă că nu îmi place. Mi se părea îngustă, o apă şi o vale între munţi, cu miros de sulf şi păduri de foioase care îţi blocau orice perspectivă.

Fusesem crescută la câmpie, lângă o apă, într-un spaţiu care îmi dădea perspective vizuale. Mi-a trebuit mult timp ca să îmi dau seama de ce am preferinţe pentru spaţiile deschise situate, mai ales, pe malurile apelor, Căciulata, Nessebar etc. Într-un an nu am mers la Olăneşti şi mi-a fost dor cumplit de el. Vedeam în faţa ochilor abundenţa de muguri din pădurile de foioase, simţurile tânjeau după prospeţimea şi după verdele crud al primăverii, după susurul apei care curgea printre munţi, într-un spaţiu sacru şi binecuvântat de Dumnezeu cu atâtea izvoare de apă minerală, un loc retras şi discret unde te poţi izola de tot ceea ce înseamnă tumultul vieţii cotidiene, nelinişti, agitaţie, nemulţumiri şi suferinţe.

Am revenit la Olăneşti în luna iunie a anului următor şi am simţit nevoia să îngenunchez în faţa naturii pline de viaţă, de un verde mai maturizat decât cel cu care eram obişnuită în luna aprilie. Nicicând nu mi s-a părut Olăneştiul mai frumos ca atunci, mai puternic, mai revigorant şi mai senzaţional. Am privit atent fiecare palmă de pământ, coastele pe care copacii stau înfipţi în mod miraculos, hăţişul de frunze verzi îmi încânta privirea, susurul apei mi s-a părut blând şi relaxant, cascada făcută de stăvilarul de peste apă era mai spumoasă şi mai frumoasă ca oricând. Mirosul de sulf nu m-a mai deranjat, ci l-am privit prin prisma rolului lui terapeutic. Drumul spre izvoare mi s-a părut o binecuvântare.

Din balconul hotelului „Tisa” în care am fost cazaţi am avut o perspectivă foarte frumoasă asupra staţiunii şi a versantului opus al muntelui. Dintre acoperişurile caselor se înalţă Bisericuţa din Albac, minune arhitecturală, religioasă şi istorică, strămutată din locurile ei de baştină spre a fi salvată de către Ion I.C. Brătianu şi adusă în cele din urmă aici, la Olăneşti, ca liant al legăturii dintre românii de pretutindeni, ca dovadă a faptului că pe acest pământ au trăit şi trăiesc mulţi români patrioţi, a nemuririi valorilor culturale româneşti, în ciuda valurilor potrivnice ale istoriei. Dacă alteori am privit-o de jos, de la baza ei, acum am avut ocazia să îi văd partea superioară, acoperişul de şindrilă neagră, turla ce părea că se pierde spre cer şi drapelul României care flutură la înălţime, reuşind să învioreze peisajul prin culorile lui şi să trezească un profund sentiment patriotic. De aici am putut admira în toată splendoarea lor răsăritul şi asfinţitul de soare, cerul senin, pe al cărui albastru s-a profilat câte un nor alburiu, cât şi cerul înnorat din care ploile s-au revărsat abundent.

O plimbare spre Vila „1 Mai” ne-a oferit o imagine paradisiacă, din care ne-a reţinut atenţia, în mod deosebit, lacul cu nuferi, un ochi de apă în pădure, în care, în ciuda dimensiunilor mici, ai impresia că este concentrată o întreagă împărăţie acvatică şi cerească. verzi de nufăr, din care se înalţă flori galbene sau albe, creând un adevărat covor vegetal fascinant şi uimitor, pe care simţi nevoia să îl mângâi cu privirea şi să îl imortalizezi pe pelicula aparatului de fotografiat din cât mai multe perspective. Câteva raţe sălbatice ne-au încântat prin coloritul lor, prin gesturile gingaşe cu care se scufundau, prin zeloşenia cu care îşi căutau hrana sau se odihneau pe un trunchi de copac de pe malul apei. Un pescar îşi încerca norocul sau îşi petrecea pur şi simplu timpul pescuind printre tufe de plante acvatice, bucuros că Dumnezeu i-a adus delta aici în inima pădurii. Astfel, un colţişor de lac, de o limpezime incredibilă ne-a oferit o imagine de o claritate aproape nepământească a unui colţ de cer albastru presărat de un nor alb, care îţi captiva privirea înseninând-o. Era o reflectare atât de clară şi atât de profundă, încât aveai impresia că infinitul bolţii cereşti se pierdea în adâncurile infinite ale pământului şi ale apei, dându-le frumuseţe, claritate şi profunzime, că Pământul este suspendat între limpezimea albastră a două bolţi cereşti ce se înscriu pe axa verticală a Lumii. Stând pe bancă pe marginea lacului, simţeai că te cufunzi în liniştea unei biserici în care elemente acvatice, vegetale, minerale şi cereşti se armonizau într-un tot dătător de blândeţe, relaxare, meditaţie şi visare.

Ne-am continuat drumul spre vilă în faţa căreia se află un platou de iarbă verde înconjurat din trei părţi de arbori. Ne-a rămas încă vie în faţa ochilor diversitatea cromatică a parcului de acum câţiva ani, când în faţa vilei încă mai creşteau flori cultivate de mâna omului, iarba era acoperită de un covor de flori galbene de păpădie, copacii şi arbuştii erau înfloriţi. Pe lângă verdele argintiu al brazilor, verdele crud al ierbii şi al foioaselor, galbenul florilor de păpădie şi al câtorva arbuşti, ne persistă în minte imaginea unor arbuşti cu frunze şi flori sângerii. Şi toate acestea se înscriu în marea sărbătoare umană şi a naturii care în judeţul Vâlcea şi la Olăneşti ca parte integrantă a lui nu se termină niciodată şi care te urmăreşte indiferent în orice loc te-ai afla.

Micloșoara...curată ispita!

 

de Raluca Sofian

Micloșoara... N-am găsit contele dar i-am (re)explorat cramele, bucătăria siiii gradina renascentista. Castelul detine ,vezi bine! și saloane fine, de-a dreptul somptuoase, dar, nu sunt eu plamadita anume spre a le, elocvent, descoase. Sunt omul anexelor. Iar in acest caz particular nu doar ca le privesc admirativ dar le și simt, le inspir. Un chip de teracota, o scara de sfoara, un polonic rosu proptit lângă soba bunăoară, bolti arcuite de cărămida, vreo impainjanita grinda, un cos cu imortele, trei nuci, o gutuie, de pâslă lalele sau un abajur din in-servete pot, chiar pot!, cu bucurie sa ma-mbete! Mai da-mi aroma merelor cazute, un nufăr rătăcit printre volute fosnet de toamna aramie, vise o mie! Plus un foișor cu fotolii de rachita….Curată ispita!

Biserica din Deal Ieud

de Raluca Sofian

Menită contopirii in peisaj și nu dominării lui, biserica din dealul Ieud-ului deține mistici sufletești peste care e indicat sa nu pășești. Surprinde cuminte prin plastic invocate “cuvinte”. Și totuși, spre luare aminte e detaliul zugrăvirii ușilor si integrarii lor in discursul iconografic. Odată închise, nucleul intim dar nu intimidant, complex dar nu excesiv de organizat, inundat de culoare dar cu măsura unor ocruri și siene arse pline de candoare te cuprinde și strange liant. Prelung, profund, constant. In căutarea cerurilor de pânza, inima-ti a si uitat sa fie ursuza.

CREDINȚĂ ȘI ISTORIE LA MĂNĂSTIREA COMANA

 de Elena Trifan

Localitatea Comana, situată pe malul râului Neajlov, județul Giurgiu, este renumită pentru Delta Neajlovului, Parcul Natural, Satul meșteșugăresc și Mănăstirea ”Sfântul Nicolae”, unde istorie și religie își dau mâna reușind să înscrie momente de unicitate în istoria neamului românesc, unde patriotismul înseamnă credință, dar și faptă pusă în binele unei comunități și al unei națiuni.

 Complexul monahal de aici construit chiar pe malul râului Neajlov este alcătuit din biserica mânăstirii, un muzeu de istorie, un mausoleu și chilii.

Am fost uimiți, mulțumiți și încântați de buna organizare a mânăstirii.

Era zi de sărbătoare, slujba religioasă era în plină desfășurare și noi pelerinii am fi putut rămâne nebăgați în seamă, dar nu a fost să fie așa. Părintele Ghelasie, ghidul mănăstirii, și muzeograful Ioan Dan Rusem ne-au însoțit și cu multă amabilitate ne-au dat explicațiile necesare.

Biserica din curtea mănăstirii are un istoric zbuciumat, alcătuit din perioade de înălțare și decădere din care a ieșit biruitoare precum pasărea Phoenix. În anul 1461, ”pe o insulă în mijlocul mlaștinilor” Comana, ”drept  în iezerul Câlniștei” Vlad Țepeș a construit un lăcaș de cult, o adevărată mănăstirea-cetate, care a fost distrusă în secolul al XVI-lea.

În 1588 boierul Radu Șerban din  Coiani (Mironești de azi), viitor domn al Țării Românești,  în apropierea zidurilor vechii mânăstiri, a pus bazele actualei mănăstiri care a fost pictată în 1609. 

Între 1699-1701 mânăstirea  a fost restaurată. În 1728 a intrat într-o perioadă de declin, după ce  a fost închinată Patriarhiei Sfântului Mormânt de la Ierusalim.  În decembrie 1769 a fost asediată timp de 3 zile de un detașament turcesc din Giurgiu, în 1802 a fost afectată de un cutremur de pământ, în 1854 a fost reamenajată. După secularizarea averilor mănăstirești, între anii 1863-1991 nu a mai funcționat ca mânăstire, ci ca biserică parohială a satului.

În 1876 mlaștinile din jur au fost desecate. În 1908 a fost restaurată, dar după cel de-al Doilea Război Mondial a căzut în paragină.  După 1970 au început lucrări de restaurare. A fost afectată de cutremurele din anii 1977 și 1986 și a fost supusă unor ample lucrări de consolidare. În 1991 a redevenit mănăstire de călugări și a beneficiat de ample lucrări de restaurare cu fonduri europene. Actuala pictură a fost realizată între anii 1992-1996.

Un rol important în amenajarea actuală a complexului monahal de la Comana l-a avut părintele stareț Mihail Muscalu.  Interiorul Bisericii ”Sfântul Nicolae”  evidențiază aceeași legătură istorie-religie care este prezentă în tot complexul monahal de la aici.

În afară de scenele religioase specifice oricărei biserici, la intrare,  pe vitralii sunt pictate chipuri ale unor personalități istorice românești: Vlad Țepeș, Matei Basarab, Neagoe Basarab,vornicul Radu Cantacuzino, Șerban Cantacuzino. În naos o pictură îl înfățișează pe Ștefan cel Mare purtând coroană pe cap, îmbrăcat în hlamidă și cu sabia în mână.

Pictura este realizată pe fond albastru celest, catapeteasma este sculptată în lemn de tei, cu motivul viței-de-vie. Din tezaurul bisericii fac parte și icoanele de la ușile împărătești care au aparținut vechii catapetesme și cele 2 racle cu moaște, una cu moaștele Sfintei Mucenițe Ecaterina și una ce conține o colecție de moaște, printre care se află și cele ale Sfântului Nectarie, Sfântului Nicolae etc.

La rândul ei, curtea bisericii este o dovadă vie și lăudabilă a respectului pentru istoria patriei de care au dat și dau dovadă slujitorii Mănăstirii Comana.

Pe partea dreaptă se află o expoziție documentară, 3 tunuri, 3 diorame ce înfățișează scene istorice, panouri cu informație despre personalități istorice.

Muzeograful mânăstirii, domnul Ioan Dan Rusem, ne atrage atenția asupra unor marcaje din piatră care există în curte și care pun în evidență  fundațiile vechii biserici construite de Vlad Țepeș, care au fost descoperite în anii 1970-1971. În acestea a fost identificat altarul vechii bisericuțe, s-au găsit monede vechi și un mormânt al unui bărbat decapitat despre care se bănuiește că este al lui Vlad Țepeș care a fost ucis în această zonă, în anul 1476, de către Basarab Laiotă.

Bine amenajat și întreținut este și Muzeul de Istorie al mănăstirii în care la parter sunt expuse unelte agricole, planșe cu istoricul localității și fragmente din jurnalele de călătorie ale unor personalități precum: Paul de Alep – 1657, Mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit Cretanul – 1746, Cezar Bolliac – 1860, Nicolae Iorga – 1908, arhiepiscopul romano-catolic Raymond Netzhammer, regina Maria,  care au făcut aprecieri la adresa mănăstirii din care vom reproduce selectiv: ”Este o mânăstire mare, trainică, închisă cu ziduri de piatră. În cele patru colțuri sunt patru turnuri cu galerii boltite de jur împrejur pentru înfrumusețarea aspectului și pentru plimbare. Unul din ele seamănă cu unul din turnurile Mănăstirii Sfintei Treimi din Moscova.” (Paul de Alep); ”Am intrat în biserica deschisă fără să văz niciun om. Nicio candelă aprinsă, o sărăcie lucie, vreo două cărți grecești, prăfuite pe tripede și o lespede mare de marmură  sculptată admirabil, cu stema Domnului țării.” (Cezar Boliac), ”Oricui trece cu trenul de la București la Giurgiu, Comana îi va rămâne de neuitat.” (Raymond Netzhammer) etc.

La etaj se află o colecție de obiecte din epoca pietrei, vase de pe vremea cumanilor, icoane vechi, bijuterii de domnițe, arme. O puternică impresie de viață creează manechinele de soldați, domnițe și mai ales ale lui Vlad Țepeș, Radu Șerban, Șerban Cantacuzino.

Credință și istorie, respect pentru sacrificiul în numele libertății patriei, pentru ființa umană, fie în ipostază de confrate sau dușman sunt concentrate și în Mausoleul Paraclis ridicat în memoria ostașilor căzuți pe aceste locuri în Primul Război Mondial, în anii 1916-1919. Acesta a fost construit de Asociația Cultul Eroilor din inițiativa lui Nicolae Iorga și a reginei Maria, pe locul unui vechi paraclis ce data de la 1700. Mausoleul ridicat în cinstea eroilor a fost inaugurat în anul 1932 și în anul 2016 când s-au împlinit 100 de ani de la luptele care s-au dat în zonă, pe data de 25 noiembrie de Ziua Sfintei Mucenițe Ecaterina a fost sfințit și ca paraclis, luându-și vechiul hram ”Sfântul Ierarh Spiridon și Cuviosul Eftimie.”

În el a fost amenajat un osuar iluminat electric, în care sunt expuse osemintele a 720 de soldați necunoscuți dintre care 553 români, 151 bulgari, 10  turci, 4 ruși, și numai 2 germani, deoarece poporul german și-a repatriat eroii. Osemintele celor căzuți pe câmpul de luptă din această zonă au fost adunate de luptătorii germani și depuse aici. Soldații au fost identificați în funcție de uniforma purtată. Mi-au amintit de craniile expuse în Catedrala din Otranto, pe pereții laterali de lângă altar, fiind o dovadă că și România știe să își cinstească eroii într-un mod demn și ingenios.

În mausoleu se află și o placă depusă de poporul englez în memoria unui echipaj alcătuit din 5 compatrioți care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-au prăbușit cu un  bombardier într-o baltă de lângă Comana. Deși trupurile lor au fost repatriate în anul 1990, în fiecare an, în luna mai, când la Comana este sărbătorită Ziua Eroilor, reprezentanți ai Ambasadei Britanice la București vin și depun coroane de flori.  O astfel de sărbătoare avusese loc și cu o zi înainte de a ajunge noi acolo și coroanele de flori mai erau încă proaspete în mausoleu. În pictura mausoleului paraclis sunt prezente scene religioase, chipuri umane și de sfinți, imagini ale unor păsări cu valoare simbolică, sugerând ideea de protecție divină, de viață eternă, obținută din propriul sacrificiu. Astfel pot fi admirate chipuri ale unor conducători  români, precum Constantin Brâncoveanu, regele Ferdinand și regina Maria, Sfântul Dimitrie, Sfânta Treime în ipostaza a trei îngeri, Învierea Domnului, pasărea Phoenix, simbol al regenerării, păunul, simbol al regalității, pelicanul, al sacrificiului.   

Între biserică și apa Neajlovului a fost amenajat un colțișor prevăzut cu bănci de lemn, unde te poți odihni, reculege, ruga, medita, gândi la valurile istoriei care s-au petrecut pe aceste meleaguri, te poți desprinde de necazurile și stresul vieții cotidiene.

În timp ce am vizitat complexul monahal de la Comana auzul și întreaga ființă ne-au fost mângâiate de glasurile blânde și armonioase ale preoților care oficiau slujba duminicală și străpunse de glasurile puternice ale clopotelor în care se contopeau deopotrivă solemnitate, chemare, tânguire.

Mănăstirea oferă o sinteză de istorie și credință, hărnicie, patriotism, sacrificiu, construcție, distrugere și reconstrucție, perseverență, putere de a lupta, aprecia și elogia. 

Dobrogea, ținutul contrastelor și al diversității - Delta Dunarii

 de Elena Trifan

 Un popas în localitatea Murighiol îţi oferă şansa de a trăi momente de linişte, izolare şi arhaicitate. Majoritatea străzilor sunt pietruite, case tradiţionale din lut, acoperite cu stuf coexistă cu câteva vile moderne dintre care unele au acoperişul din stuf sau au în curte şi câte un foişor acoperit cu stuf, din loc în loc, câte o barcă veche abandonată. La marginea satului poţi avea priveliştea caselor fără garduri, a unei văi pe care creşte stuf şi pasc animale, a dealului cuprins de uscăciune.

 Un farmec aparte îl dau peisajului dealurile unduioase ale localităţii Mahmudia, ce par izbucniri simetrice ale unor energii telurice, lăcaş al zeilor, al blândeţii şi al armoniei. Două centrale eoliene situate în faţa lor par siluete albe ce ne fac prietenos cu mâna într-un peisaj auster. Localitatea Mahmudia, cu aspect mai mult de oraş decât de sat, este situată chiar pe malul Dunării, legătura cu tradiţia arhitectonică este mai greu de găsit. Cu greu reuşeşti să dai de câte o casă acoperită cu stuf. Farmecul este însă sporit de imaginea Dunării cu malurile ei acoperite de verdeaţă, apa liniştită, cerul albastru fără niciun fel de nor, aerul blând. Am ajuns seara când cerul şi apa erau acoperite de vâlvătaia cu nuanţe de indigo şi auriu a asfinţitului. Un miracol ceresc învăluia totul în mister. Tainele serii se contopeau cu cele ale zilei, cele ale apei se uneau cu cele ale cerului. Realitatea părea fascinant de diafană, cu irizări divine proiectate pe pânza unui pictor. În jurul orei 6 dimineaţa am aşteptat cu respiraţia tăiată răsăritul soarelui care s-a desfăşurat timp de o oră, după un ritual care pentru noi rămâne o enigmă. Natura încă mai dormita. În atmosferă plutea un calm desăvârşit, singurele vieţuitoare erau câţiva pescari care îşi încercau norocul stând pe malul apei şi câţiva pescăruşi care dădeau târcoale deasupra acesteia. Liniştea dimineţii era tulburată doar de zgomotul unei bărci cu motor şi de croncănitul câtorva păsări. Soarele şi-a arătat cu greu chipul pe cer. Părea un bătrân mucalit ce îşi râdea fin de nerăbdarea noastră de a-l vedea.

- Hai, bătrâne, zvâcneşte şi arată-te pe cer în toată splendoarea ta cosmică! La început i-am ghicit doar prezenţa prin flacăra de culoare roşie ce a apărut pe cer dintre copacii de pe malul opus. Treptat s-a conturat imaginea unui disc argintiu înconjurat de o coroană aurie. Părea un ochi cosmic, un tunel luminos ce făcea legătura cu străfundurile Universului, din care îşi trăgea izvorul şi a cărei esenţă de un alb metalic incandescent o capturase în imaginea sa care se reflecta în apă sub forma unei lumânări albe îndreptate spre adâncuri. Pe măsură ce soarele se înălţa pe cer, cu atât chipul lui devenea tot mai difuz, fâşia albă de pe ape se alungea, reuşind să lege cele două maluri. Cer şi ape se colorau în galben-portocaliu. Copacii de la răsărit erau întunecaţi, în timp ce în partea opusă a apei şi a localităţii umbrele dimineţii erau alungate până la iluminare totală. Treptat culorile din jurul soarelui s-au contopit în marea albastră a cerului, fâşia strălucitoare de pe ape a dispărut. Soarele triumfase, devenise un rege puternic şi semeţ, care unea cerul cu apele, apele cu uscatul, captivant şi respingător în strălucirea lui nefirească ce îţi ardea privirea. Să fie flăcăul din poveste metamorfozat în astru mândru şi seducător? Biserica şi cimitirul îşi înălţau chipul alb în lumina soarelui. Satul se trezea încet la viaţă. O nouă filă a vieţii universale se desfăşura de la înaltul cerului până în adâncurile apelor. Gânduri de lumină îmi limpezeau creierul, o adiere caldă şi blândă îmi mângâia sufletul, o nouă bucurie că exişti, că poţi privi şi admira.

Marea revelaţie a călătoriei noastre a constituit-o însă o plimbare de trei ore cu barca cu motor pe canalele şi lacurile deltei, mai exact pe traseul: canalele Carasuhat, Litcov, al Lacului Rotund, pe lacurile: Rotund, Cozminţâu Mare, Cozminţâu Mic, Rădăcinos, Gorgova, canalul Gârla Filatului, până la Murighiol. O plutire mai iute sau mai lină asigurată cu multă pricepere de către barcagiul nostru, Ivan Silvian, zis Căpitanu, om al locului, pasionat de ape şi de pescuit, ne-a dezvăluit imagini fascinante, originale şi inegalabile care diferă de la un canal la altul, de la un lac la altul, de la o insulă şi insuliţă la alta. Dunărea s-a dovedit o alma mater, generoasă şi fermecătoare, apărută în vremuri imemorabile, care şi-a creat forme originale de viaţă, ce par izvorâte din adâncuri, întrajutorate de puterea cerului. Barca spinteca valurile, creând în jur o broderie acvatică ce se pulveriza în picuri argintii.

Am plutit prin liniştea desăvârşită a dimineţii însorite, cu simţurile ascuţite la culme. Se auzeau doar clipocitul fin al apei străpunse de barcă şi glasul vreunei păsări, în schimb văzul şi mirosul ne-au fost surescitate la culme. Canale mărginite de perdele de stuf şi papură, de sălcii cu rădăcini bogate ieşite la suprafaţă, cu crengi aplecate asupra apei sau cu vârfurile unite în boltă deasupra acesteia, lacuri lipsite de vegetaţie sau acoperite aproape în întregime cu nuferi şi riziac printre care barca abia îşi făcea cu greu loc să treacă, copaci uscaţi în care cormoranii stăteau nemişcaţi, dispuşi după reguli cunoscute numai de ei păreau desprinşi dintr-o poveste sau dintr-un manual de geometrie.

Deşi toamna se afla la începuturile ei, din punct de vedere cromatic delta părea în perioada ei de apogeu, o fertilitate mustoasă pulsa în verdele plantelor. Apa era limpede, de culoarea plantelor care se reflectau în ea sau a cerului senin. O diversitate de păsări acvatice: pelicani, răţuşte, stârci, egrete izolate sau în stoluri, mai aproape sau mai departe de barca noastră, diferite prin mărime, formă, culoare, comportament ne ţineau atenţia trează, ne ofereau o nouă şi nouă surpriză, o nouă şi o nouă uimire, o nouă şi o nouă formă de cunoaştere. Unele zburau în preajma noastră, altele pluteau liniştite pe lac, altele se odihneau în stoluri pe apă sau în copaci, un stol de pelicani în mişcare se zbătea pentru a-şi face rost de hrană. O imagine neaşteptată părea desprinsă dintr-o epopee antică. Pe o insulă plină de verdeaţă, în lumina soarelui, o turmă de vaci păştea cu mare sârguinţă. Cum au ajuns aici? Printr-un vechi meşteşug specific, probabil, numai oamenilor acestor locuri şi anume prin apă, legate cu o funie de o barcă cu motor. Să fie o nouă întruchipare a Vacilor Soarelui?

Delta îşi are nu numai flora şi fauna, ci şi mirosul ei. O mireasmă de mâl fertilizator, în care s-au topit vieţile animalelor şi ale plantelor care au sălăşluit de secole aici, ne-a umplut nările, coborându-ne până în adâncul fiinţei. Cu cât te afundai pe canale, cu atât simţeai mai puternic mirosul de mâl şi viaţă acvatică. Pământul lăsat în urmă îmi părea uscat şi auster, o plutire infinită pe ape devenise o nouă tentaţie. Abia acum am înţeles de ce unii oameni nu se pot desprinde de lumea apelor.

Mi-au venit în minte locuinţele lacustre, cât şi locuinţele moderne ale prezentului construite pe ape şi mi-ar fi plăcut să trăiesc în una din ele. Singurele fiinţe umane care s-au pierdut pe aici eram noi şi câţiva pescari. Am avut impresia că suntem un miracol al civilizaţiei rătăcit în lumea apelor. Un puternic sentiment de părere de rău m-a cuprins că acest paradis unic în lume nu are vizitatori. Mi-ar fi plăcut să îl văd plin de un număr mare de bărci, plutind în toate direcţiile, în care turişti veniţi de pe toate meridianele lumii să se bucure de ceea ce văd, să se salute în diverse limbi. Delta mi s-a părut singură, retrasă în lumea ei interioară, insuficient de vizitată şi de valorificată. Stuful aşteaptă o mână dibace care să îl taie şi să îl facă util societăţii, cormoranii care oferă o încântare vizitatorilor sunt duşmanii ecosistemului. Ne-am bucurat să îi privim, dar ne-am întristat auzind că prin înmulţirea lor necontrolată devin un pericol pentru peştii cu care se hrănesc. Spectacolul nautic s-a continuat însă cu unul culinar, un meniu pescăresc cu ciorbă şi saramură pregătite în ceaun, la foc de lemne, după reţete dobrogene de organizatorii noştri ploieşteni: Vasilica Satmari şi Vasile Robescu.

Delta Dunării este sursa multor contradicţii. Avem ape, dar nu avem peşte suficient, avem stuf, dar nu avem fabrici de hârtie, avem frumuseţi inegalabile, dar nu avem turişti suficienţi, trăim în era performanţei tehnice, dar ne deplasăm prin deltă cu mijloace învechite, avem ecosistem, dar nu avem legi corespunzătoare pentru protejarea lui. În calitate de turişti am bătătorit pragurile altor ţări în căutare de frumuseţe şi senzaţional şi uităm că raiul ne bate la uşă. Ce ar face alte ţări ale lumii din el dacă l-ar avea? Oricât de insensibil ai fi, nu poţi să nu îi simţi singurătatea şi plânsul interior. O fascinaţie amară te va obseda mult timp.

Dobrogea, ținutul contrastelor și al diversității - manastirile din Judetul Tulcea

 

de Elena Trifan

O călătorie prin ţinutul Dobrogei spre Murighiol şi Mahmudia îţi dezvăluie o regiune a contrastelor şi a diversităţii: dealuri arse de soare sau presărate cu arbuşti, care uneori stau faţă în faţă cu suprafeţe de câmpii roditoare, uscat şi ape, câmpuri impecabil lucrate sau ierburi uscate, verde fraged, verde matur, verde pigmentat de maroniul toamnei sau uscăciune totală, soare şi vânt, localităţi şi obiective turistice cu nume româneşti sau turceşti, vile moderne şi case tradiţionale, mori de vânt şi centrale eoliene, albastrul cerului şi verdele mării, abundenţă de insecte şi absenţa lor. 

Un prim obiectiv al călătoriei a fost o vizită foarte scurtă la Mânăstirile din judeţul Tulcea: Cocoş, Saon şi Celic Dere. 

Mânăstirea Cocoş este situată la aproximativ 6 km. de comuna Niculiţel, la poalele muntelui Cocoşului acoperit cu păduri de tei. O legendă spune că în vechime aici s-a auzit glasul unui cocoş însoţit de glas de toacă. La intrare te întâmpină un turn înalt pe a cărui poartă veche din lemn sunt sculptate chipuri de sfinţi. Imagini contrastante, impresionante se profilează în curte. În partea stângă, tradiţie arhitectonică şi sculpturală şi un miniparadis floral divers şi viu colorat creează o puternică impresie de frăgezime, puritate şi prospeţime.  În partea dreaptă un gard viu de tuia, copaci şi arbuşti între care predomină coniferele, trimit spre lumea pădurii şi a muntelui din apropiere. În mijlocul lor albă şi impunătoare, cu trei turle cu acoperişul arămiu se înalţă Biserica cu hramul „Sfânta Treime”. În exterior, la intrare sunt patru coloane, iar pe pereţi, de o parte şi de alta a uşii din lemn sunt portretele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gravril, ale apostolilor Marcu şi Luca, o pictură din partea superioară înfăţişează „Sfânta Treime”. În interiorul bisericii pe lângă picturile obişnuite, ne reţine atenţia motivul viţei-de-vie cu struguri ce se înalţă din ghivece la colţuri şi este pictat din abundenţă pe catapeteasmă. În biserică se află moaştele a patru martiri: Zotic, Atal, Camisie, Filip ale căror oseminte au fost găsite în anul 1971 într-o criptă din localitatea Niculiţel. Sărbătorirea lor pe 4 iunie atrage o mulţime de pelerini.

La 11 km. depărtare de Tulcea pe malul bălţii Saon se află mânăstirea cu acelaşi nume care înseamnă „căldare, ceaun,” denumire dată de la forma pe care o ia apa. În apropierea Mânăstirii Saon sunt podgorii foarte bine lucrate. În curte pot fi admiraţi salcâmi vechi, cu trunchiuri contorsionate, roase de vechime, o moară de vânt, flori, o barcă cu năvod, plină cu ghivece de flori, păsări atrăgătoare: struţi, păuni, fazani. Biserica cea nouă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, în formă de cruce, cu trei turle este suplă, plăcută şi intimă, cu pictură şi sculptură luminoase, catapeteasma, o adevărată bijuterie scluptată în lemn de culoare deschisă, cu motivul viţei-de-vie şi chipuri de sfinţi. Stranele sunt sculptate din acelaşi lemn de culoare naturală, cu motive florale şi imaginea Sfintei Cruci. În biserică se află moaşte şi veşminte de sfinţi şi o părticică din lemnul Sfintei Cruci.

Mânăstirea Celic Dere este situată la 24 km. de Tulcea. Şi-a luat numele de la pârâul din apropriere care în limba turcă înseamnă „apă/pârâu de oţel.” Este situată într-un spaţiu în pantă, prevăzut cu moară de vânt, brădet de baltă, alei cu arbuşti şi flori. Peisajul urcă spre mânăstire ca pe o scară spre lumină, spre pace şi bucurie. Mânăstirea este mare, spaţioasă, elegantă, etajată, cu pictură realizată în stil neo-bizantin, cu chenare orientale, catapeteasmă lucrată în lemn de păr aurit şi multe icoane, despre unele spunându-se că au puteri miraculoase. “Icoana Mântuitorului Iisus Hristos” numită şi “Icoana care se curăţă singură” a fost adusă la mânăstire de către un soldat, în timpul conflictelor ruso-turce. Era înnegrită şi în timp a început să se cureţe singură. Despre “Icoana Maicii Domnului Eleusa, Îndurătoarea sau Grabnic Ajutătoarea” pictată pe lemn, adusă de la Sfântul Munte se spune că le-a vorbit măicuţelor, iar despre “Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni” se afirmă că a scăpat de două ori din incendii, a cerut să fie dusă “La Fecioare” şi a vindecat doi călugări.

Castelul Nababului de la Busteni

de Valentin Oanta

      Bușteni, mică localitate montană, potrivită pentru o vizită în timpurile acestea, se prezintă că o stațiune liniștită și încărcată de istorie.

    Interesant punct de interes este castelul Cantacuzino, de o mare valoare arhitecturală. A fost construit în 1911 de Grigore Cantacuzino, zis Nababul, fost primar al Bucureștiului și prim ministru al României în două rânduri. Porecla Nababul i se trage de la averea sa impresionată. Nu a fost un personaj îmbogățit peste noapte, ci se bucura de o stirpe nobilă provenind din vestita ramură princiară a Cantacuzinilor, descendentă din voievozii români.

    Stilul castelului este neoromânesc, construcția fiind realizată din piatră și cărămidă. Din păcate, trebuie să menționez că încăperile sale sunt lipsite aproape în totalitate de mobilier. Acesta a

Tinovul Mohos - cea mai ieftina excursie in Siberia!

de Ioan Laslo

    Spunem mereu ca avem o tara frumoasa si, de cele mai multe ori, adaugam cu tristete ca nu avem grija de ea. Zilele trecute am vizitat insa un loc in care oamenii se implica activ pentru a-l pastra asa cum este el de mii si mii de ani. Poate si pentru ca, vorba unui custode al locului, este mai bine sa nu intervii deloc si sa lasi natura sa isi urmeze cursul firesc.Este ceea ce se incearca la Rezervatia Naturala Tinovul Mohos, aflata in apropierea mult mai cunoscutului Lac Sfanta Ana.

   Vegetatia de aici este undeva intre tundra si taiga si se datoreaza pastrarii in craterul vulcanic a climei de a finalul glaciatiunilor. De aceea poti spune ca o vizita aici poate constitui cea mai ieftina excursie in...Siberia! 😀 Patrunzi cativa metri printre copacii care creaza o perdea verde si intri intr-o lume total diferita. Este ca si cum ai ajunge in Siberia sau undeva prin Finlanda. Vegetatia este una specifica. Imediat te loveste insa faptul ca sunt multi copaci uscati. Am inteles de la ghidul nostru extrem de competent ca este vorba de o boala care i-a lovit in ultimii ani si ca avem de a face cu o adevarata catastrofa ecologica. Au fost adusi insa copaci specifici din alte tinoave pentru a salva ecosistemul. Interesant este ca aici timpul de crestere al copacilor este de...5 ori mai lent. Putem vedea astfel copaci cu o vechime de peste 1000 de ani, chiar daca la prima vedere ai spune ca nu pot fi seculari.

 

 Cum s-a format totul? Relativ simplu. Muschiul de turba a acoperit ochiul de apa dinspre margini spre interior si de sus in jos. De aceea este relativ periculos sa pasesti in zona. Trebuie sa urmezi calea facuta din busteni(interesant, pe urmele lasate de ursii care sunt in zona). E suficient sa

Techirghiol – Turism și prețuri în urmă cu aproape un secol

de Cristian Cealera

      În anii 20, Constanța (cu a sa Mamaia) era supranumită „perla Mării Negre” fiind localitatea dobrogeană care anual atrăgea mii de turiști din întreaga țară. Nu era însă singura atracție turistică de pe litoral. Proprietățile curative ale lacului Techirghiol începuseră deja să atragă, de ani buni, vilegiaturiștii dornici să încerce celebrul nămol din lacul vărgat.

După primul război mondial, turismul din jurul Techirghiolului se dezvoltă și mai mult. Există două localități ce își împart același nume. Prima este Tekirghiol – Movilă, viitoare Carmen Silva (din 1929) și apoi Eforie Sud (din 1962). Cea de a doua localitate este așa-numita Tekirghiol – Sat, Techirghiolul istoric, atestată ca așezare încă din Evul Mediu, din sec.XVI, din vremea sultanului Soliman Magnificul. La jumătatea anilor 20 (1924-1925), Tekirghiol Sat este o comună ce are în componență 2 sate, Tekirghiol și Musurat (Movilița). Tekirghiol este o localitate balneară (oficial devine stațiune din 1928), deja celebră în

Afla mai mult pe http://www.black-sea.travel/techirghiol-turism-si-preturi-in-urma-cu-aproape-un-secol/

Lapusna - o oaza de liniste

de Cătălin Cîmpian

Lapusna, este un mic sat de vacanta din judetul Mures, comuna Ibanesti, situate la 42 km de orasul Reghin, aproape de “granita” cu judetul Harghita.

Drumul pana in acest sat strabate peste 10 km de padure, pe un drum pitoresc de tara, la marginea cursului unui parau, drum pe care daca il faci cu masina nu ai cum sa te plictisesti, deoarece chiar daca se parcurge cu o viteza mica, are nenumarate peisaje de admirat, iar daca il parcurgi cu bicicleta sau chiar pe jos, pe langa acest peisaj te poti bucura de aerul curat si racoare nepretuita intr-o vara torida.

Micutul sat muresean este strabatut de paraul Secuieu si dispune de doua puncte de atractie turistica, Castelul regal de vanatoare si Biserica de lemn “Sf. Nicolae” din cadrul manastirii ortodoxe cu

Minunea de la Celic Dere

de Livia Mihaela Manzatu

     Mănăstirea Celic Dere...un nume cu rezonanță turcească... Oricine aude pentru prima dată acest nume, gândul îl duce, inevitabil, spre Turcia! Dar, surpriză! Acest centru de spiritualitate se află chiar la noi în țară, mai precis în nordul Dobrogei, la aproape 24 de kilometri de orașul Tulcea și la aproximativ 20 de kilometri de Isaccea. 

Numele Mănăstirii Celic Dere este de origine turcească şi s-ar traduce prin „pârâu de oţel“ (celic = de oțel, dere = apă, pârâu). 

De-a lungul călătoriilor mele prin țară, multe mănăstiri mi s-au dezvăluit în toată splendoarea lor, fiecare reușind să mă impresioneze în felul său, dar Mănăstirea Celic Dere de departe mi-a depășit toate așteptările! Așezată într-un peisaj mirific, înconjurată de păduri de tei și stejar, Mănăstirea Celic Dere este un loc ce încarcă de spiritualitate fiecare pelerin ce-i calcă pragul. 

       Pictura bisericii este în frescă în stil neo-bizantin, executată în

Cum a renăscut din propria cenușă stațiunea Borsec

de Claudiu Padurean
Una dintre cele mai frumoase stațiuni din România este Borsecul. Însă, în urmă cu câțiva ani, soarta acestei stațiuni părea să fie pecetluită. Borsecul rămăsese fără dotările necesare pentru a-i deservi pe turiști, activitățile industriale de tipul exploatărilor de travertine fuseseră închise, iar cele mai multe dintre unitățile turistice, prinse în vârtejul revendicărilor și retrocedărilor, erau lăsate în paragină, potrivit RomaniaLibera.ro.
Zeci de vile și de cabane, cu o arhitectură superbă, construite în perioada Imperiului Austro-Ungar și în cea a Regatului României, se degradau rapid, pentru că nimeni nu știe cine este, de fapt, proprietarul lor și cine ar trebui să investească pentru conservarea lor. În aceste condiții, Borsecul părea să devină un sat de munte, unde singura activitate viabilă este îmbutelierea apelor minerale. Însă, în ultimii ani, lucrurile s-au schimbat radical. Orășelul din Carpații Orientali a reușit să își revină cu ajutorul unor investiții de o valoare relativ mică, dar care au stimulat renașterea turismului.

 ”În secolul al XIX-lea au fost create niște băi, care puneau în valoare potențialul curativ al apelor minerale. Se numeau Băile O-Saros sau Băile cu Nămol, deoarece exista și nămol cu rol benefic în tratarea anumitor afecțiuni. În anii 1950, însă, aceste băi au fost închise. Noi am reușit să reconstruim băile, cu respectarea arhitecturii inițiale. Acum, în acest complex de tip wellness avem un bazin cu apă minerală rece, cu o temperatură de 11 grade Celsius, un

Afla mai multe aici!

Minunile goticului moldovenesc

de Claudiu Padurean
Bisericile pictate din Moldova reprezintă o sinteză unică între arhitectura bizantină, cea gotică și elementele arhitecturii tradiționale moldovenești. Sinteza culturală este rezultatul statutului de frontieră a Moldovei în timpul domnitorilor Ștefan cel Mare și Petru Rareș. Acest stat românesc era locul unde civilizația bizantină, născută sub soarele cald care mângâie apele Mării de Marmara își întinde ultimele sale prelungiri nordice. Și, totodată, Moldova era frontiera de est a influențelor catolice originare din Roma, filtrate de civilizația regatelor polonez și maghiar.
Aceste influențe au fost suprapuse unui fond autohton plin de vigoare. Stilul moldovenesc și-a cristalizat expresia sa arhitecturală în timpul voievodului Ștefan cel Mare, iar în timpul voievodului Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare, a fost definitivată expresia picturală a acestui stil unic. Petru Rareș a cheltuit o adevărată avere pentru a picta în interior și în exterior bisericile. În total, în Moldova, există 17 biserici pictate și în exterior, iar opt dintre acestea au fost incluse în patrimoniul UNESCO. Din punct de vedere al 

Citeste mai multe aici!

Salina Turda este, oficial, cel mai vizitat obiectiv turistic din România

de Claudiu Padurean

     Salina Turda a devenit, oficial, cel mai vizitat obiectiv turistic din România. Potrivit estimărilor conducerii salinei, în prima săptămână din decembrie, numărul vizitatorilor va depăşi cifra de 600.000. Printre aceşti vizitatori se numără personalităţi precum Alteţa Sa Regală Principesa Maria a României, care a vizitat fosta mină de sare în această lună. Salina Turda este cea de-a doua mina de sare din Europa ca număr de vizitatori şi, totodată, este singurul loc subpământean din lume care poate fi vizualizat cu ajutorul aplicaţiei StreetView. De asemenea, Salina Turda a intrat în Top 5 căutări pe Google. Publicaţia Business Insider a declarat Salina Turda drept cel mai frumos loc subpământean din lume.

Salina Turda a cunoscut, în ultimii ani, o creştere constantă a numărului de turişti. Oamenii vin pentru a vedea puţurile săpate în sare vreme de sute de ani, dar şi pentru a se bucura de atracţiile moderne, care le stau la dispoziţie ca urmare a modernizării salinei, din anul 2009. Aşa ar fi un lift panoramic, o roată care aminteşte de celebra Golden Eye din Londra, un lac subteran cu apă sărată pe care turiştii pot naviga cu ajutorul unor bărci, terenuri de sport sau un amfiteatru cu scaune încălzite. Toate acestea au dus la consolidarea brandului turistic al Salinei Turda, spune directoarea unităţii turistice, Simona Baciu.

 ”Lucrurile evoluează bine la Salina Turda. Faţă de anul trecut, când am depăşit numărul record de 500.000 de turişti, anul acesta se pare că vom ajunge la 600.000. Concret, până la începutul lunii noiembrie am înregistrat 575.000 de turişti, în timp ce tot anul trecut am avut 548.000 de turişti în tot anul. Un lucru care mi se pare important este 

Citeste mai mult pe http://www.clujtoday.ro/25517-salina-turda-este-oficial-cel-mai-vizitat-obiectiv-turistic-din-romania.html

Castelul de lut din Valea Zânelor – un loc de poveste într-o lume reală

de Livia Manzatu

Urmărind cu câtva timp în urmă la televizor un post muzical, atenția mi-a fost atrasă de la început de gingășia versurilor și de linia melodică, iar apoi de imaginile unui videoclip al lui Edward Sanda feat. Ioana Ignat – Doar pe a ta, în care cei doi protagoniști își trăiau povestea de dragoste lângă un castel ca în basme. Acest loc nu-l mai văzusem până atunci; după imagini părea să fie la noi în țară...dar unde? Trebuia neapărat să aflu! Le-am arătat videoclipul prietenilor, colegilor de serviciu pasionați de călătorii ca și mine... nimic!  Nimeni nu știa să-mi răspundă...

Căutând pe internet o ofertă de excursie de weekend, am găsit această destinație la o agenție de turism din București, alături de vizitarea Sibiului.  „Minunat, așadar  se află în România! Trebuie neapărat să o vizitez!!!” mi-am spus, iar nerăbdarea specifică zodiei m-a făcut să alerg la agenție și să îmi cumpăr biletul.

Iată-mă la drum, pe data de 10 februarie 2018. Spre Sibiu, autocarul a

Voronețul – Capela Sixtină a Estului

de Claudiu Padurean
Una dintre mănăstirile din Moldova este atât de frumoasă încât a fost comparată de specialiștii în istoria artei cu Capela Sixtină. Este vorba de mănăstirea Voroneț, ridicată de voievodul Ștefan cel Mare, sfânt al Bisericii Ortodoxe, la rugămintea unui alt sfânt ortodox, Daniil Sihastrul, sfătuitorul domnitorului, potrivit UNESCOinRomania.ro.
Inima Voronețului este reprezentată de o biserică de dimensiuni relativ modeste, cu hramul Sfântului Gheorghe, care a fost ridicată în anul 1488, în doar trei luni și trei săptămâni, un adevărat record pentru acea vreme. Voronețul a fost mănăstire de călugări în perioada 1488 – 1785, când așezământul monahal a fost desființat, iar biserica a fost preluată de parohia locală. În anul 1991, viața monahală a fost reluată, sub forma unei mănăstiri de călugărițe.

 erica Voroneț a fost construită după un plan bizantin trilobat, cu o boltă moldovenească peste naos și cu elemente gotice. Interiorul bisericii este

Citeste mai mult aici!