Mergem virtual pe urmele Împăratului, căci el rămâne cel mai bun simbol francez în opere de soi, cunoscându-l la extreme, ținem reduta Revoluției franceze, cu tricolorul sus și dorință de eliberare, iar la desert avem porție dublă, căci Delacroix ne pune altfel în lumină clarobscurul.
În peisajul hibernal, în fața căruia adăst spre a-i da unitatea de măsură, a-ți crede, poate, că e începutul sfârșitului gloriei napoleoniene. Ei bine, nu-s rusnaci, ci doar prusaci. E pe la 1807, începutul de an ce a condus marii victorii de la Eylau. Și nu e lupta, căci măcelul se sfârșise de-acum, doamna cu coasă secerase strașnic, preț de-o zi întreagă. Iar cei căzuți au congelat în stratul de omăt și chiar ninsese proaspăt, căci sângele a dispărut sub albul pur. E viziunea de teren a lui Antoine-Jean Gros, baronul-pictor preferat de Bonaparte.
În față e oroarea, e ceea ce condamnă cei iubitori de pace, de viață și de semeni. În plan secund stau domnii, cei câștigați și cei învinși. Dar are oare un război adevărat câștig?!?! Chiar Bonaparte e îngândurat de-acest aspect, căci prea mulți sunt căzuți la picioarele cailor mareșalilor săi. Conducătorii militari ai Prusiei cerșesc iertare, ținând pe semne la ale lor vieți, fără de glorie de astă dată. Ba unul chiar sărută îngenunchiat acvila legiunilor romane – simbol imperial. Un altul stă la rând, și altul, după altul. Nu e o mână-ntinsă spre a cerși pomană, căci de a lor poveste nu se va ști în veci, căci mare fu rușinea prusacilor pe-atunci. Și totuși, Împăratul. Privirea lui pare a unui papă care dă o binecuvântare, iar gestica îi completează cert compasiunea ce-o arată supușilor răniți.
În cealaltă lucrare, tot Gros, e Împăratul „vizitând ciumații din Jaffa”, soldați de-ai săi căzuți pe frontul sanitar, nu cel real. Moscheea siriană e practic un spital de campanie, amenajat rapid nu să trateze răni de gloanțe, ori de baionetă, ci unele erupții cauzate de bacili. Simbolul ce-l găsim aici nu este unul de compasiune, deși primul sentiment asta inspiră brusc, ci cel de bărbăție, căci Bonaparte este cel care nu-i este frică de moartea ciumei negre, el atingând răniții. Și asta unde, în mijlocul unei moschei, deci pe teren deloc propice, deci e mai mult decât un curajos, e-un supraom.
Un alt eveniment major al Franței, e Revoluția franceză (cea de la 1830), iar cea mai cunoscută scenă e cea a lui Delacroix. Eugene a avut o aplecare pentru scenele cu personaje mitologice, le veți vedea mai jos, și tocmai de-asta „Libertatea conducând poporul” e asemenea reprezentată precum o zeitate. Este prima din cele trei zeițe, pe care cei oprimați le iau model, făcându-le slogan „Libertate(a), Egalitate(a), Fraternitate(a)”. Cum ei sunt iubăreți din fire, dar nu atât de mult să-i creadă lumea că-s conduși doar de femei, aleg doar Libertatea ca model. În mână îi pun steagul tricolor, la fel devenit simbol franțuz. Femeii din tablou i-au zis Marianne, că de e franțuzesc sadea, cum suna oare Libertas – la fel oriunde în latinitate, deci fără personalitate. Și evident, fără de frică, căci e cu pieptul dezvelit – în genul –Trage, nu am frică... Observați ce poartă pe cap? E acoperământul consacrat al libertății, un obicei comun, chiar antic, căci și la noi dacii liberi purtau așa căciulă, deci nu-i întâmplător ales. Și-acum s-o ascultăm, urmându-i gesturile și mimica: Înainte, copii ai patriei! Glorioasa zi a sosit! Împotriva noastră, al tiraniei Însângerat stindard s-a înălțat La arme, cetățeni, Organizați batalioanele, Înainte! Înainte! Fie ca sângele lor spurcat Să ne îngrașe brazdele!
Ei bine, da. E parcă inspirația ce-a dat La Marseillaise (chiar dacă imnul e mai vechi), un alt simbol preluat oficial după perioada Restaurației.
Și tot Delacroix e cel pe care vă las să-l studiați în două realizări celebre (în fapt, patru): „Medea înnebunită” – nepoata Zeului Soare (Helios), cea părăsită de Iason – îl știți, cel cu argonauții și-a lor căutare (Lâna de aur). Nebună de durere sufletească, ucide fără preget pe a sa dușmancă în amor, dar și pe-ai săi copii, căci rod al dragostei trecute îi vedea, prin Iason. Tabloul spune totul, în ochii ei pierduți e noaptea minții.
Iar scena ce urmează e o strașnică ipostază – o „Vânătoare de lei” – dar plină de suspans, că-ți zice eul tău interior - ,,Cine-i vânatul, și cine vânător?!?!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu