Meniul zilei: preludiul tragediei la vechii greci - cu personaje mitologice, memento pentru realizarea arderii sufletului pe un alt fel de rug, al deșertăciunilor, într-o alegorie sublimă a unui trăitor cu pretenții intelectuale și, spre final, o lungă escapadă-n apele line ale Rinului, pe traseul romantic al vechilor castele.
Intrăm în forță cu o scenă puternică: Rubens dă viață pânzei cu ulei, multicolor, a două personaje puternice, fără discuție, însoțite de Amor - fără tolbă cu săgeți de dragoste.
Ea este Atalanta – conform vechilor legende ale Eladei, făptura suavă și totuși fermă, căci era strașnică vânatoreasă, deși mulți spun, că-i mai celebră pentru castitatea declarată. Ucisese chiar centaurii ce-i căutau plăceri vinovate, iar pe cel de acum – pe Meleager, îl fierbea la foc mic, nerăspunzând defel iubirii, pe care el o declara fățiș.
Homer ne povestește bine, și chiar Ovidiu îi descrie în Metamorfoze, deci clar că sunt celebri, e practic un alt război al Troiei, reinterpretat. Scena de tablou e, practic, momentul ce va declanșa conflictul dur, când două triburi mari se vor război amarnic. Motivul – cum poate ca femeia, nici măcar zeiță mai măruntă, să primească trofeul celei mai celebre vânători.
Suntem, de fapt, în vechiul oraș Calydon, unde domnește regele Oeneus, tatăl eroului din tablou. Pentru omisiunea lui de-a da zeiței vânătorii, Artemis (Diana) ofrande, aceasta trimite un imens mistreț care distruge totul în furie. E mai ceva ca cel închipuit de Augustin-Doinaș, cu colții de argint.
Nu doar că vânătoarea e apanajul masculuin, că doar femeia stă cu pruncii și gătește dacă a prins ceva alesul, deci era deja un sacrilegiu ca o diafană să stăpânească arta arcului mai bine ca ceata vânătorilor. Nu doar că ea e cea care dă lovitura, când mulți erau deja sfârșiți de-a dreptul, cu zilele curmate, de namila nebună. Când Meleager dădu lovitura de grație, capul mistreșului se desprinse de trup, iar pentru a-și arăta respectul față de ce curaj avuse Atalanta, veni cu el cadou.
Priviți-l cum îi dă trofeul, parcă-i inelul de logodnă, deși malac - pare un mielușel care cerșește un surâs. Dar ea rămâne fermă, nu o înduplecă nici măcar ogarul obosit de goană, iar micul Cupidon e dezarmat de-a dreptul.
Ce a urmat e tragic, tovarășii s-au răsculat, căci și ei își doreau trofeul, de-aici e mult (cu sânge), căci două mari comunități sfârșit-au vieți multe, uitând de ceea ce a fost ,,Vânătoarea din Calydon”.
Grieff (Jacques de Claeuw), olandezul cu mână diformă, exponent al ,,Epocii de Aur” a culturii flamande, este unul specializat pe genul ,,Vanitate-Natură moartă”.
În lumea romană i se spunea goliciunea preocupărilor mărunte, deși încă nu se generalizase termenul de îndumnezeire. La ce-am trăit?!?! Ce-am strâns, ce duc cu mine? La ce bun toate, dacă vine golul, căci sufletul e-atât de fin și delicat, că nici o frunză-n lumea de apoi nu duce...
Sunt suma trăirilor mele, sunt amintirile strănse, de te miri unde, sunt amintiri cu oameni dragi, cu locuri frumoase și cu pofte ne-nfrânate...
Învățat-am oare de-ajuns, la ce mi-au trebuit atâtea cărți?... Ori m-am distrat de ajuns, viorile mi-au însoțit paharul mai mereu... E artă brută, ce ridică întrebări.
Și după toate, e o noapte lungă. E ceea ce a fost frumos atunci, căci licărul din lumânare se sfârși... Un fum final ridică sufletul spre-nalt.
Încheiem optimist, vă invit la o călătorie virtuală în zona mijlocie a Văii Rhin-ului, dar și pe marele lui afluent, Mosel.
Nu vă încarc memoria din greu, dar locurile de poveste vi le spun pe rând: e de-nceput Castelul Eltz, apoi e Cochem, Ehrenbreitstein, Stolzenfels, Furstenberg, Oberwesel.
Și pentru a veni mai spre zilele noastre, o colecție cu măsti umane, nu din cele ce țin de sănătate, ci de dualitatea noastră, chiar în raport cu noi, de multe ori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu