Azi, un meniu cu mult subînțeles: simbolul rezistenței, în vremuri de răstriște, când nu aveau eroi, un joc al vieții - valabil chiar de la Adam și Eva (de parcă sună mai bine Eva și Adam) și un moment dramatic, cu multe energii, cu oameni slabi în duh. Să nu trageți în autor pentru poze mai nereușite, dar știți că nu e voie...
Jose de Madrazo în „Moartea lui Viriatus, liderul lusitanilor” exprimă, la momentul creației, un strigăt de revoltă față de jugul franțuz. Cum manifestarea artei lasă posibile diverse tipuri de subterfugii, pe care populația locală le-ar fi înțeles cu siguranță.
Eroul vechilor trăitori ai Peninsulei Iberice în perioada Republicii Romane, lusitanul Viriato era pe drept dușmanul de temut, căci războaiele lusitanice păreau fără câștigător cert. Deși legiunile veneau întărite, după ce Cartagina fusese zdrobită, romanii nu au reușit a-l prinde, ba chiar renumele i l-au sporit desele victorii mărunte, în ambuscade și prin vicleșug.
De ce doar Viriato să fie cel șmecher, că doar Republica nu vrea dușmani, ci sclavi?!?! Și-atunci veni momentul, cel de-l surprinde spaniolul în culoare și ulei, în scena în care eroul doar ce-a fost ucis de-ai lui tovarăși de arme - Audax, Minuro și Ditalco, mituiți doar în amăgire de liderii romani.
Rămâne astfel simbolul unei rezistențe feroce, a dorinței de neatârnare, a faptului că zona portugheză și cea spaniolă sunt greu de cucerit (eventual prin trădări interne în jocuri de culise mârșave).
Mutăm registrul, la un pictor îndrăgit de mine – la Goya. De ce zâmbește fiica mea cu un subînțeles delicat. Păi e femeie, de-aia. Căci în lucrarea „Manechinul de paie” nu este doar o joacă tinerească, ci un mesaj subtil – așa se joacă orișice femeie cu oricare bărbat. Și-ncep de mici, să știe bine cum să-l ducă de la extaz la agonie. Și tot așa, ca pe acea păpușă, de o aruncă-n slăvi. Paiața masculină e chiar batjocorită, căci damele crude o boiră pe bot cu smacuri, până și obrajii-s roșii, ca de rușinea ce i-ar apărea de-ar prinde viață. Iar ele, ca și-n viață – fericite. C-au luat-o veșnic ca pe-un joc, iar Goya a citit de mult capriciul feminin. E viața, pur și simplu, iar noi, cei ce ne credem sexul cel puternic ne amăgim mereu, crezând c-avem controlul. Iar ele ne aruncă și ne învârt cum vor, cu zâmbetul pe buze, și nu doar una, ci în cor.
Francisco Rizzi ne amintește de vremea negrei Inchiziții, specific zonei spaniole (dar și portugheze), unde arderea pe rug era deja o consecință normală în viziunea clerului de secol XVII. E o imensă pânză, căci personaje sunt cu sutele, în loja centrală tronând Maria Ana de Austria, regina consortă a Spaniei și strâmbul rege „fermecatul” Charles al II-lea, fiul cu fața șuie, care nu a știut domni, marcând apoi sângeroasele războaie de succesiune spaniole.
„Auto-da-fe în Plaza Mayor din Madrid” e-n fapt procesul de răsunet, cel din 1680, când multe suflete nevinovate așteptau a le fi citite sentințele, în acele simulacre de proces, care se doreau în fapt acte de credință pentru a nu murdări catolicismul.
Așa desfășurare, atâtea energii pierdute-n neant, iar rezultatul nu-i de ajuns ca să-nfrâneze gloata. Cât de ușor scăpa un turnător a cărui limbă ca a unui șarpe, turna venin la cler. Ce soartă crudă avea o tânără frumoasă în fața urâtelor ce-o pizmuiau, când gurile lor strâmbe minciuni de zor au mestecat în fața unor călugări neciopliți. Ori cei cu datorii la alții, căci repede scăpară unii de plata dreaptă înapoi, ori cei care spuneau doar adevăr, căci adevărul era doar hău imens.
În rest, vă las cu mulți celebrii – da Vinci cu-a lui școală ne lasă o Giocondă, un Durer ce se vede pe sine (nu-n oglindă ci pe pânză), apoi Velazquez, mai mult Goya, dar și mulți, mulți, mulți alții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu