de Marian Lisu
Muzeele Regale de Arte Frumoase, de acum, sunt amplasate sub aceeasi ,,umbrelă” – o aripă a Palatului Regal, în care le găsim pe cele mai valoroase: Oldmasters, Fin-de-siecle și Magritte.
Cum aș putea să vă prezint cele peste 20.000 de piese, căci nu este doar artă prin pictură și sculptură, ci și artă decorativă, mobilier, tapițerie și broderie, peste toate fiind arhitectura superbă a palatului gazdă? Am ales să fac doar o succintă prezentare a ceea ce personal ne-a atras atenția, parcă mai ceva decât multe din lucrările pe care cataloagele le încadrează în seria celor ,,mai valoroase”, deci rămân pe principiul – e frumos ce-mi place mie! Și sper, că nu vă voi dezamăgi.
Prometeu, expus prin filtrul imaginației lui Theodoor Rombouts, e groaza personalizată. Atât de mult iubise omul, că îi dăruise focul, fiind de-acum expus furiei zeilor, titanului fiindu-i dată crunta pedeapsă de a-i fi sfârtecat ficatul de un vultur, ca mai apoi să se regenereze și să o ia mereu de la-nceput, asemeni unui perpetuum mobile. Contorsionat, în plină agonie, personajul mitologic transmite însă o idee altfel, căci el nu dă doar focul viu ci chiar focul rațiunii, cel care duce la cunoaștere, a multor lucruri din afară și din sine. Și astfel, triumfă arta, ca nobil sentiment uman, căci asta stârnea focul rațiunii, iar cel ce este asimilat unui creator de frumos este un titan, ce suferă, căci arta cere sacrificiu.
Jacques Jordaens ne propune o temă străină nouă, esticilor. În ,,Regele bea” nu este, nicidecum, vreun os împărătesc ci-un simplu muritor, umil - dar fericit. Un obicei flamand spune ca, pe vremea Bobotezei, capul familiei (cel mai în etate bărbat al casei) e tratat ca un rege – de aici coroana fără de valoare, care să țină-n suportul ei, doar capete turmentate. Generic, sunt stabilite sarcini tuturor, cine să fie slugă, cine cântăreț, cine tovarăș de pahar. La cum arată scena, singurul care nu are atingerea lui Bachus, zeul bețivilor, prezent, în spirit, pe la mese, e câinele, căci și mezinul doarme dus, preluând parcă tulburarea minții de la sânul mamei, nebăgat în seamă nici măcar de cea bătrână, care petrece cot la cot cu ceilalți. E scena casei nebuniei, nu de nebuni, căci totul e iertat de-a doua zi.
Gilles-Lambert Godecharle a scos din blocul marmurei un mit al lui Ovidiu, preluat din mitologia vechilor greci, cel în care zeul Pan, reprezentat asemenea unui animal în călduri, o vânează pe nimfa castă, Syrinx, pentru a-i deveni trofeu. În legende, fecioara cere ajutor suratelor ce domină apele, care o ascund în balta cu stuf, spre a o feri de pofticios. Atât ni se prezintă-n operă, dar finalul e că zeul taie stuful, făcând din el instrument de suflat, un fluier, din tub (de aici și denumirea de seringă - syrinx). Ne-a impresionat, nu doar sentimentele transpuse personajelor din mituri, alegoria apei din ulcior și a șerpilor din stuf, ci nu omiteți umbra ce-o aruncă marmura – de parcă fata e-nghițită, la propriu, de un balaur hămesit. Strașnică lucrare!
Pieter Boel ne exemplifică Vanitatea, o lucrare cu detalii subliminale. Strânge omul ca furnica... dar moartea preia, prin testament nescris, averea toată: bunuri, valori, ce i-a fost drag și ce i-a fost fidel (exotism – păsări măiastre și căinele credincios), ba chiar și sufletul, căci vanitatea e păcat.
In ,,Pygmalion” Paul Delvaux aduce suflul nou, suprarealist. Femeile din viziunea lui sunt nude, dar într-un fel, cum nu s-a mai văzut în epocă. E parcă un simbol al unei castități forțate, una iubește în prim-plan bărbatul ideal, eroul clasic înghețat în marmură, fără de mâini, să n-o atingă, făra de picioare, să nu o urmărească. În plan secund o damă crudă, adică verde și înfloritoare, alege a nu întoarce privirea către potentul domn, la figurat vorbind, că e din spate, da-i îmbăcat șic, ce mai, un genteleman! – nici umbra ei nu riscă s-o calce în picioare. Iar într-un ultim plan, e-o altă creatură diafană, ce pare că scurtează depărtarea, care în fapt nu oferă perspective. Of, c-am obosit și mintea-mi joacă feste...
Și cum era mai rău, căci ultimul ciudat era Salvador Dali, cu a sa paranoie artistică, o culme a artei, numită ,,Tentația Sfântului Anton”. Ghiveciul de detalii stârnește imaginația dincolo de limite, tema fiind o psihanaliză a traumei omului expus tentațiilor majore, a lucrurilor de care suntem complexați cu toții, dar și a laturii, care rămâne veșnic ascunsă, în străfundurile minții, ce stă pe linia firavă care desparte sacrul de profan. Na, că m-am molipsit...
În rest ,vă las cu Rubens, căci despre operele marelui creator e greu să găsesc cuvinte, toate sunt mari, la propriu și la figurat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu