Muzeul de artă modernă Sprengel, constituit cu bază a operelor strânse de un iubitor „de urât”, aduce o perspectivă a noilor exprimări în pictură și sculptură.
V-am făcut curioși cu urâtul din exprimare – ei bine, naziștii au strâns parte din operele de aici într-o expoziție, la Munchen, cu tema – Arta degenerativă. O considerau ciudată rău, în special cea de după Marele Război se încadra curentelor Cubismului francez, ori Expresionismului german, ambele deloc gustate de mințile neluminate.
Forme spațiale, fețe descompuse în elemente puse într-o nouă lumină, lumini și umbre care nu apăruseră până atunci în cadre, elemente de mahala, cabaret absurd, nuduri sau haimanale stau cuminți lângă scări strâmbe ce nu duc nicăieri, OZN-uri din nuiele...
Ce nu s-a înțeles??? Vreți să se audă – mi-au pus la dispoziție 100 de megafoane să mă înțelegeți bine...
E mult Picasso, și mai mult Beckmann, îl avem pe Modigliani, dar și pe Paul Klee, Emil Nolde, Marx Ernst și Fernand Leger.
Lui Paul Klee, Emil Nolde, Marx Ernst și Fernand Leger îi este teamă viscerală a se uita în ochii femeilor trecute prin cadrul ce-l imaginează precum un portal, cu treceri ca pe sub arcurile de triumf imperiale – „Cortegiul în dantelă”. Grațiile ce pășesc plutind alene par mai degrabă reginele stilizate ale unor table de șah, căci și acolo ele pot realiza orice, spre deosebire de rege, cel puturos care se mișcă greu și-i veșnic încolțit.
Femeile lui Joan Miro sunt reprezentate într-o mare de albastru, par că se ciorovăiesc, ori clevetesc, cert că nici una nu pare a ține gura la locul ei. Și când te gândești că valoarea de piață a unui Miro este de peste 35 mil. euro, parcă altfel încerci să înțelegi anguasele artistului.
Niki de Saint Phalle, cea care a înfrumusețat capitala Hanovra cu statuile colorate și supradimensionate, este prezentă cu un craniu gigant, multicolor și superstrălucitor, amplasat în camera de meditație.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu