de Marian Lisu
Hotărât lucru, nu doar al doilea muzeu ca importanță (prin colecția vastă și valoroasă de pictură, sculptură, arheologie, tipărituri sau grafică), ci și un edificiu de neuitat – o clădire asemuită unei catedrale, în ale cărei turle vaste am regăsit stilizata, bolta Nopții Înstelate a lui Van Gogh.
Edificiul, chiar a fost gândit acum vreo 4 secole, ca sediu al catolicismului valencian, dar în timp, și-a schimbat destinația în multe rânduri, deseori folosit de armată, iar când au realizat cât de primitor e spațiul ,pentru artă, și-a găsit într-un final menirea.
Activitatea portuară a permis Valenciei să acumuleze bunurile, în special din zona mediteraneană, căci găsim lucrări ale maeștrilor napoletani.
Pe lângă ,,greii” locului- Sorolla, Pinazo, Espinoza sau Lopez, găsim vinovați de estetica frumosului ,etalat pe pînză, și celebrii Goya, El Greco și Velazquez, dar și ceva flamanzi.
Preponderent gotică, pictura veche excelează cu reprezentări ale sacrului, ca dealtfel și majoritatea operelor sculpturale, căci sunt lucrări, care au trecut ca an de realizare, cei de după 1400. Cele mai ,,noi” surprind viața cotidiană a epocii, reprezentări ce pun accentul pe tradiții locale sau ale Peninsulei Iberice: Sorolla vine cu lucrări măiastre, dintre care una de dimensiuni mari, surprinde un cuplu tânăr, gătit festiv, asemeni bidiviului ce-i poartă.
Dar operele care rămân memoriei mele sunt cele ale lui Goya, cu copii jucându-se, ori portretul Joaquinei Candado Ricarte, căci mi-au răscolit amintiri despre o peliculă, care ne-a marcat teribil (și pe care o recomand neapărat) – Fantomele lui Goya, cei care l-ați văzut, veți realiza ce spun.
Mai este lucrarea lui Lopez, unde-l surprinde pe Don Qijote al lui Cervantes în ultimile clipe, când se trezise din nebunia lui de aventurier fantastic si realizează cât era de grav bolnav, în viața reală.
Din tabloul general se poate studia psihologia umană și comportamentul apropiaților, atunci când îi vine sorocul unei rude bogate,in funcție de interese - o tânără îl plânge fără de speranță, probabil Dulcineea lui dorită, mai are o greutate pe inimă și nu știe cum să-i spună, al său credincios, Sancho Panza, îl plânge sincer în genunchi. Preotul ascultă spovedania distant, iar rudele îndepărtate discută discret, fără o urmă de regret amarnic. Iar restul e tăcere.
Și ar mai fi de pomenit Pinazo ,cu o galerie plină – cu un singur tablou, multiplicat din detaliu în detaliu, ca un puzzle colosal.
Regele moare.
E momentul transferului de putere, căci noul rege îngenunchează pentru a primi sabia, ce ținuse sângele vrăjmașilor pe tăiș de-atâta timp. De-o parte e credința, căci la stânga stau prelații ce așteaptă să-i cânte prohodul, la dreapta stau ,străbătuți de intensitatea momentului, cei care vor sluji de-acum noului stăpân. Un sentiment de nesiguranță e înfiripat în priviri, neliniște poate, dar nicidecum speranță. A fost un rege bun, pe semne. Iar restul, e la fel. Tăcere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu