„Se apropie Crăciunul / Oh...ce bucurie!” sunt momentele când revăd cu ochii minții serbările păpușii mele dragi... acum e mare.
Dar e și momentul să mă întorc la copilul din mine, undeva departe, într-un sat între dealuri, unde fugeam cu drag cu sania din lemn, până ce lumina începea să nu mai fie destulă, căci urcau înalt fumurile caselor de pe micul platou de lângă un râu neimportant.
Știam că nu trebuia să întârzii, că bătrânii mei trebuiau să dea stingerea repede, că doar dis-de-dimineață începeau muncile, iar eu îi încurcam – timpul fura mult când hainele ca tabla oțelită refuzau să cedeze căldurii sobei, iar fața se îmbujora repede, și nu chiar de la căldura teracotei, ci de la palma aspră a bunicului, cât lopata de zăpadă, care făcea educație sănătoasă, spre a-mi aduce ușor aminte regulile casei. Ce dor mi-e acum...
La prima oră, puțin după cântatul cocoșilor, mamaie venea cu pâinea din țest, mare cât roata carului, pe care se uscase semnul crucii, făcut pios cu coada unui linguroi vechi, ținut expre lângă icoana afumată de lumânări ieftine.
Era, în termenii de-acum, analfabetă, dar sigur mai inteligentă și cu suflet bun și pur, cum rar pe-acum găsim. Știa din Coșbuc, acea poezie simplă, ce mi-a susținut credința primară, deși mai târziu am avut formare ca ateu (căci Uniunea Tineretului te primea cu altfel de poezii).
„Cum s-a nascut Hristos în frig / În ieslea cea săracă / Cum boul peste El sufla /Caldură ca să-I facă.
Cum au venit la ieslea Lui / Păstorii de la stână / Și îngerii cântând din cer / Cu flori de măr în mână.”
E viziunea coșbuciană, aceea care m-a izbit în admirația creației lui Frans Floris – „Adorația păstorilor”, căci merge în reprezentare pe detaliile Evangheliei după Luca. Cum mai frumos se poate interpreta lipsa locurilor de cazare prin casele de oaspeți din Betleem, acum mai bine de două milenii, căci Hristosul trebuia să se nască într-o iesle, lângă păstori, pentru că El va deveni păstor de oameni.
Vin oameni simpli, dar pioși, nu au daruri, au credința că El e alesul, cel de-al doilea Adam, care vine să-i radieze inclusiv păcatul capital al primului om și al restului, în veci.
Un tânăr care ține un ied născut curând își scoate pălăria, ca înaintea unui mare domn, maturii se închină, în genunchi, ca-n fața unui rege, în plan secund bătrânul se roagă îndelung, cu o tărie dură, de parcă stă să-i crape degetele-ncrucișate.
Maria este caldă, liniștea supremă i se citește în privire, căci împlinise voința divină, așa cum aflase de Bunavestire. Iar pruncul doarme liniștit pe așternutul de fân curat, peste trupu-i suflă măgărușul – un alt simbol, căci tot acesta îl va-nsoți și la Ierusalim, în scena intrării triumfale.
Păstrăm registrul oarecum, schimbând evanghelistul și doar o parte dintre personaje – e Altus Wolffort cu a lui scenă „Adorația magilor”.
Matei e cel ce scrie-n Evanghelie cum vin să-l vadă pe Isus trei crai dinspre Răsărit, aducând daruri demne de un mare prinț: tămâie, smirnă, aur - căci erau regii Persiei, Indiei și Arabiei.
O discrepanță crasă e-n tablou, Maria simplu îmbrăcată, femeie din popor, iar ei sunt împărații lumii, cu haine cu dichis – fireturi, cu mult aur, armuri victorioase ori încălțări de soi.
De vă-ntrebați vreodată de ce e Moș Crăciun – ei bine, de aici provine. Crăciun (Creatio), asimilat ca Melchior („un bătrân cu păr alb și barbă lungă”), rege al Persiei, ce aduce daruri la copii.
În rest, e mult Rubens, nu-l mai dezvolt că-i mult de spus și timpu-i prețios, dar las aici din ale lui creații să vă încânte ochii, chiar dacă scenele de-acum sunt oarecum legate și de momente grele din viața lui Isus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu