de
Elena TrifanÎn luna mai a unei primăveri tihnite, nemarcate de boală și de război, am avut ocazia să ajung în țara ale cărei țărmuri sunt mângâiate de apele Oceanului Atlantic, a cărui măreție se pierde în vastitatea spațiului și a timpului, țara care a avut curajul și avantajul marilor descoperiri geografice, s-a bucurat de revelația Fecioarei Maria, țara care a știut să lupte, să sufere, să se bucure și să își creeze un profil propriu, pe care s-a străduit să și-l consolideze și să îl păstreze.
Da, v-ați dat bine seama. Este Portugalia, țara la a cărei cunoaștere aspiră orice turist.
Portugalia ne-a întâmpinat cu splendorile ei culturale, dar și cu capriciile vremii, situate la extreme: primele zile ploioase, cu frig și ceață și următoarele însorite, cu temperaturi specifice unui iunie românesc. De la aeroport am mers direct să vizităm orașul Sintra, situat la 25 km. de
Lisabona, la poalele și pe versanții muntelui, în apropiere de Cabo da Roca și Cascais. Dezvoltarea orașului a fost favorizată de aerul lui răcoros, vegetația bogată, aspectul terasat, ceea ce a făcut ca de-a lungul timpului să devină reședința regilor portughezi.
Este de ajuns să vizitezi Sintra ca să îți dai seama de specificul culturii portugheze: cromatica vie, diversificată și revigorantă, renumitele azulejos, plăci de faianță pictată, îndeosebi în culori de alb și bleu/albastru, de origine persană, preluate de mauri, de la ei de spanioli și de la Sevilla de regele Portugaliei, Manuel I (1469-1521). Au fost folosite inițial în scopuri ornamentale și, în mod deosebit, după cutremurul din 1755, pentru placarea clădirilor atât în interior, cât și în exterior pentru protejarea lor de vânt, ploi și căldură. Elementul cel mai original rămâne însă stilul manuelin, creație a regelui Manuel I, care a avut un puternic simț artistic, a fost interesat de dezvoltarea artei pentru care a valorificat resursele provenite din marile expediții geografice și a combinat elementele gotice cu o abundență de motive vegetale și marine, ancore, frânghii, reușind să realizeze adevărate dantelării lucrate în piatră.
Orașul Sintra, în urma cutremurului devastator, din anul 1755, din cele aproximativ 20 de palate a rămas numai cu trei din care în mare grabă noi am reușit să vizităm doar Palatul Național, situat în centrul orașului, unde încântă prin culoarea sa albă și cele două turnuri conice, cu o înălțime de 33 metri.
A fost creat pe locul unui vechi castel maur, timp de câteva secole (XII-XVIII), reușind să îmbine elemente specifice mai multor epoci, mai multor gusturi și mai multor stiluri: maur, gotic, manuelin, renascentist, în funcție de gusturile epocii și ale celor care au investit sau au locuit aici. În anul 1995, a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Privit din interior, impresionează prin simțul măsurii, diversitatea și originalitatea exponatelor și ornamentelor.
Fiecare încăpere are un nume sugestiv, o destinație și elementele ei specifice, care reușesc să îi păstreze valoarea chiar și peste timp.
Sala Mare sau Sala Lebedelor are pereții acoperiți cu aproximativ 300 de bucăți de azulejos, tavanul pictat cu lebede și un candelabru cu șase brațe.
În Sala Coțofenelor pot fi admirate tavanul pictat cu 136 de coțofene, număr egal cu al doamnelor de onoare clevetitoare, pereți ornați cu motive maure înstelate, un șemineu din marmură de Carrara.
Camera de Aur a regelui Sebastian impresionează prin pereții placați cu azulejos cu motivul viței-de-vie de culoare verde, inițial îmbrăcată în foiță de aur, baldachinul regelui și trei tapiserii.
Camera Arabă a fost dormitorul regelui Joao I, se distinge prin pereții ornați cu motive geometrice și în mijloc cu o fântână ornamentală în stil musulman, patul cu baldachin al regelui, dulapuri din lemn masiv, scrinuri, statuete care reprezintă personaje religioase.
Camera Armelor conține una din cele mai bogate colecții europene de heraldică.
O cameră austeră, în contrast total cu aspectul palatului, este cea a regelui Alfonso al VI-lea, izolat aici timp de 9 ani de către fratele său, viitorul rege Pedro al II-lea.
De o mare duioșie într-o lume totuși austeră a faianței și a obiectelor de mare preț, este Capela Regală concepută ca un elogiu adus Sfântului Duh reprezentat pe fond roz, prin porumbei de culoare crem, cu crenguțe de măslin în cioc, simbol al păcii și al armoniei.
Sentimentul religios este sporit de un altar cu o cruce, Dumnezeu Tatăl și doi îngeri și de sculpturile Fecioarei Maria cu Pruncul.
În Camera Chinezească specificul oriental al secolelor al XVII-lea-al și al XVIII-lea este realizat prin intermediul unei vitrine în care se află un templu flancat de două pagode, al vaselor de porțelan, al unui candelabru foarte valoros, al sculpturilor din fildeș etc. Se spune că această cameră a fost locul preferat al regelui Joan I, care lua masa aici.
Bucătăria este foarte mare, dotată în stilul vremurilor apuse, cu plite, vase de aramă, cuptoare, proțap și este lăcașul celor două turnuri conice.
Venind dintr-o țară a schimbărilor distructiv-constructive, de la confluența evenimentelor istorice, nu poți să nu remarci respectul pe care l-a avut fiecare rege pentru creațiile predecesorilor săi.
În ciuda oboselii și a ploii, ne-am îndrepat către Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei, „locul unde sfârșește uscatul și începe marea”, al farului și al unor țărmuri înalte, scăldate de apele Atlanticului, supranumit și „iadul marinarilor”.
Avea însă chipul învăluit într-o ceață densă și a trebuit să ne mulțumim doar cu o diplomă personalizată în care se menționa că am fost în cel mai vestic punct al Europei și cu privirea unui lan de ginestra, plante cu tulpini cărnoase, cu flori galbene și roz, din familia cactușilor.
Am fost cazați la Figueira da Foz, un oraș de pe malul Atlanticului, la aproximativ 200 kilometri depărtare de Lisabona și 42 kilometri de Coimbra, într-un hotel modest, dar bine îngrijit, cu poezii de dragoste, scrise pe tavan și pe pereți, cu privire la ocean și la Fortăreața Santa Catarina, construită în secolul al XVI-lea, cu rol, de apărare, cu zidurile scăldate de apele oceanului și cu farul roșu în incinta ei.
Orașul ne-a oferit clipe de neuitat prin plimbările pe faleză de unde aveai deopotrivă perspectiva oceanului, dar și a clădirilor rezidențiale și a restaurantelor pescărești din preajmă, a arbuștilor de culoare roșu-grena, numiți popular „fericirea văduvei”.
Imaginea oceanului a fost precum cea a vremii. Cenușiu în primele zile, părea un călător obosit de atâta drum și de atâta zbucium, dornic să își găsească refugiu la țărm, senin, calm și fascinant în zilele senine, prin albastrul și dimensiunile sale și plaja enormă cu nisip luminos, de unde am avut ocazia să mă cufund într-o liniște profundă și să îmi pierd privirea în vastitatea apelor și a cerului, să admir asfințitul soarelui al cărui disc auriu strălucea pe marea purpuriu-portocalie a cerului și se profila seara pe nisipul plajei. Trebuie să recunosc că l-am dorit furtunos, năbădăios, vroiam să văd care este forța unei întinderi așa mari de apă și m-am întrebat care o fi starea vremii iarna aici, pe viscol și pe furtună.
Excursiile s-au ținut lanț și ne-au ajutat să ne facem o impresie chiar și succintă despre obiectivele turistice vizitate.
La 133 kilometri depărtare de Figueira da Foz se află orașul Porto, mai vechiul Porto Cale, de la care a venit și numele țării, cel de-al doilea oraș ca mărime al Portugaliei, renumit pentru clădirile sale vechi, vinul care îi poartă numele, fortificarea relațiilor porto-anglicane, cele șase poduri de peste râul Douro, dezvoltare industrială.
Ne-a întâmpinat îmbrăcat într-o haină ploioasă și întunecată.
A reușit totuși să ne satisfacă dorința de cunoaștere prin câteva din obiectivele sale turistice: Parcul Curtoaziei (Bărbaților Năzdrăvani) cu platanii lui vechi de 500 de ani, cu trunchiurile groase, conice, în care se împletesc mai multe tulpini, Turnul Clericilor, simbolul Portugaliei, înalt de 76 de metri, cu 226 trepte, construit în stil baroc, în anul 1717, după planul arhitectului italian Nicolò Nasoni, cât și prin obiectivele sale religioase: Catedrala, Mânăstirile Călugărilor și a Carmelitelor. Catedrala a fost construită în secolele al XII-lea – al XIII-lea, cu elemente romanice, baroce și gotic rayonnante, cu un altar de argint, statueta Sfântului Pantelimon, protectorul orașului, pereți placați în faianță roz și albastră. Este locul în care regele Ioan I al Portugaliei s-a căsătorit cu principesa Filipa de Lancaster a Angliei și în care a fost botezat fiul lor, Henrique Navigatorul. În fața Catedralei se află Stâlpul Infamiei și lângă ea statuia contelui Vimara Peres, cel care i-a alungat pe mauri și a organizat comitatul Portucalia. Mânăstirile Călugărilor și a Carmelitelor au fost construite în secolul al XVII-lea, în stil baroc-rococo și sunt despărțite printr-o căsuță de doar un metru. Mânăstirea Călugărițelor se remarcă prin altarul de aur masiv, în șapte trepte, ce reprezintă cei șapte pași în trecerea spre lumea de dincolo, ornamente bogate și statui lucrate în lemn acoperit cu foiță de aur, printre care se află cea a Sfintei Fecioare, a Sfântului Anton de Padova.
La exterior, un perete lateral este placat cu azulejos de culoare bleu pe fond alb și prezintă aspecte din viața călugărițelor.
Călătoria noastră în orașul Porto a culminat cu o plimbare cu vaporul pe râul Douro, timp în care am avut posiblitatea de a admira podurile acestuia: „Maria Pia” construit de Gustave Eiffel, cu un arc de 350 metri, folosit doar pentru trenuri, „Dom Luis I” realizat după modelul Turnului Eiffel, destinat unui trafic divers, „Arrabida”, modern, cu un arc de 270 de metri etc.
Coimbra, vechea capitală a Portugaliei, încărcată de istorie și cultură, invită la o cunoaștere de cel puțin o săptămână.
Am parcurs câteva străzi înguste, cu foarte multe magazine de suveniruri, am admirat arhitectura locuințelor, am poposit la Catedrala „Velha” construită în anii 1140-1175, renumită pentru amestecul de elemente romanice, renascentiste, gotice flamboyante, orientale.
Am vizitat Biserica „Sfintei Cruci”, am poposit în curtea interioară a Universității, în care ne-am simțit în siguranță ca într-o fortăreață, de unde am putut privi Turnul cu Ceas, statuia lui D. Ioan al III-lea, peisajul cu dealurile și apa din apropiere.
Centrul cultural al orașului îl constituie însă Universitatea fondată în anul 1290 de către regele Dinis la
Lisabona și transferată la Coimbra de către regele Ioan al III lea, în anul 1537.
A fost și este renumită în toată lumea datorită calității studiilor, Capelei „Sfântul Miguel” realizată în stil manuelin, a cărei construcție a început în anul 1517, unei orgi din secolul al XVIII-lea, Bibliotecii Joanine care conține 300.000 de cărți.
Venind din țara în care uniforma școlară a fost considerată comunistă și înlocuită de multe ori cu o ținută incompatibilă cu o instituție de educație, marea surpriză ne-au oferit-o studenții de la Coimbra îmbrăcați în uniformele lor de culoare neagră, cele bărbătești alcătuite din pantaloni, veston, cămașă albă, pelerină, cele de damă, din fuste negre, bluze albe și pelerine lungi până în pământ. Băieții vindeau creioane despre care am aflat că diferă de la o facultate la alta. Uniforma lor conține și o panglică de o anumită culoare, în funcție de facultate.
La sfârșitul fiecărui an studenții ard panglicile în timpul unei ceremonii numite chiar „Arderea Panglicilor”.
Lisabona, Capitala Portugaliei, așezată pe șapte coline, cifră devenită aproape magică în geografia țărilor europene, care a găsit puterea necesară de a se reface după devastatorul cutremur din 1755, m-a impresionat prin aspectul nou, îngrijit, luminos, fin și elegant, cu spații largi, relaxante, statui impunătoare și rafinate, clădiri discret placate cu faianță colorată.
Am poposit în Cartierul Belém, unde într-un spațiu restrâns, nou și vechi, istorie, religie și artă coexistă prin intermediul a trei monumente arhitectonice:
Turnul Belém, Mânăstirea Ieronimilor și Monumentul Marilor Descoperiri Geografice. Turnul Belém aflat acum pe marginea râului Tejo, a fost construit între anii 1515-1521, din inițiativa regelui Manuel I, pe o suprafață de pământ care se afla în apă.
Inițial, a avut rol de apărare, ulterior a servit drept carceră, iar acum are destinație turistică. Este cel mai autentic model de stil manuelin.
Mânăstirea Ieronimilor, o dovadă a puterii Portugaliei în timpul marilor descoperiri geografice, a fost construită din inițiativa regelui Manuel I, începând cu anul 1501, în amintirea lui Vasco da Gama care, înainte de a pleca în India, s-a rugat împreună cu echipajul său într-un schit existent pe acest loc. Construcția ei a durat 100 de ani.
În exterior, pare un adevărat castel ce radiază noblețe, lumină și strălucire datorită culorii sale albe și dantelăriei în piatră. La exterior, este prevăzută cu elemente specifice stilului manuelin și în interior, cu elemente gotice. În incinta mânăstirii pot fi admirate altarul de argint, statuile Sfintei Familii, a Sfântului Anton de Padova, monumentul lui Isus și Drumul Crucii, capelele regilor purtate pe spatele elefanților, însemn al puterii, mormintele lui Camões și al lui Vasco da Gama, adevărate opere de artă.
Tot în memoria marilor descoperiri geografice care le-au adus glorie și bogăție, pe malul râului Tejo, în anul 1960, când s-au împlinit 500 de ani de la moartea prințului Henrique Navigatorul, a fost construit Monumentul Descoperirilor, ce reprezintă o corabie, cu un catarg foarte înalt, îndreptată cu prora spre apă, gata parcă să se aventureze spre larg. Pe părțile laterale este populată cu 34 de statui, ce reprezintă personalități portugheze, printre care se află și Vasco da Gama, Magellan, Filipa de Lancaster, Camões, poetul național, ce ține în mână un pergament desfășurat. La cârmă, cu o corabie în mâini este situat Henrique Navigatorul, cel care a inițiat și finanțat călătoriile pe coasta Africii și a inventat caravela.
În apropierea monumentului, pe asfalt, se află un mozaic care prezintă o hartă a traseelor marilor descoperiri geografice.
Mi-am dorit foarte mult să ajung la
Fatima, localitate a cărei existență se înscrie în legendă și sacralitate.
Conform broșurii realizate de părintele Ioan Suciu, în anul 1943: „Spre 1158, când Portugalia, din sud de râul Tago, era sub jug musulman, un grup de cavaleri și tinere arabe ieșiră la câmp să petreacă de ziua Sfântului Ioan, 24 iunie. Pe neașteptate sunt atacați de războinici portughezi sub conducerea lui Don Goncalo Hermingues. Se încinge o luptă din care ies biruitori portughezii. Între prizonierii făcuți se află și noblia tânără Fatima.
E cerută în căsătorie de Goncalo Hermingues. Fatima învață catehismul, se botează și leagă căsătorie cu cavalerul portughez. Nu multă vreme după aceea nemângâiatul soț zidește o biserică și o mânăstire, în cinstea Sfintei Fecioare. Acolo fură așezate rămășițele Fatimei care în botez primi numele Qureana. Din acea zi cătunul unde fu clădită biserica și mânăstirea luară numele de Fatima”.
Localitatea
Fatima a devenit arhicunoscută datorită aparițiilor Fecioarei Maria, care în satul Ajustrel, la locul numit Cava da Idria, începând cu data de 13 mai 1917 și lunar, până pe data de 13 octombrie a aceluiași an, s-a arătat sub forma unei Doamne de Lumină unor copii de condiție socială modestă, Francisco, Lucia și Iacinta, care pășteau oile. Li s-a adresat, i-a sfătuit să se roage pe rozariu, le-a transmis mesaje importante pentru omenire. În interpretările care s-au dat mărturisirilor Luciei, primul mesaj era o descriere a iadului, cel de-al doilea conținea o previziune a sfârșitului războiului, dar care va fi urmat la scurt timp de altul și mai puternic, corelat cu necesitatea convertirii Rusiei și despre cel de-al treilea ținut foarte mult timp secret s-a crezut că se referea la uciderea papei.
De asemenea, le-a cerut ca pe locul respectiv să fie construită o capelă. Inițial, chiar pe locul unde a fost văzută imaginea Fecioarei a fost construită Capela Aparițiilor, treptat a luat naștere un întreg Sanctuar alcătuit din mai multe corpuri de clădiri, dintre care cele mai importante sunt Bazilica Fecioarei Maria Rozariul și Bazilica Sfintei Treimi.
Timpul avut la dispoziție a fost foarte scurt, ploaia cădea nemilos, dar câteva aspecte mi-au rămas totuși în minte și se păstrează mai mult sau mai puțin luminoase pe pelicula aparatului de fotografiat.
Înaintea intrării în acest spațiu sfânt se află doi stejari de plută, un fel de arbori sacri, a căror coajă nu se recoltează niciodată.
Într-o piațetă mare se înalță o clădire impunătoare, cu fațada cvasiconcavă, prevăzută cu multe coloane. Deasupra intrării are un turn clopotniță înalt de 65 de metri, deasupra căruia se află o coroană enormă și o cruce.
Sanctuarul adăpostește mormintele copiilor care au avut revelația Fecioarei Maria, statuia de culoare albă, din marmură de Carrara a Fecioarei Maria, a lui Isus răstignit pe cruce, la baza căruia Maica Domnului se roagă, coroana Sfintei Fecioare în care a fost incastrat glontele cu care s-a tras în Papa Ioan Paul al II-lea, în anul 1981, fapt cerut chiar de către papă, deoarece a considerat că i-a salvat viața.
În Capelă, chiar pe locul stejarului în care și-a făcut apariția Fecioara este o statuie a Acesteia.
Alături se oficia o slujbă religioasă, am aprins cu toții lumânări.
La altarul unei alte clădiri se află statuia Sfintei Lucia, străjuită într-o parte de cei 12 apostoli și în alta de Fecioara Maria.
Am fost încântați să constatăm că printre înscrisurile în diverse limbi, se află și câteva în limba română: „Aveți grijă să nu disprețuiți pe niciunul dintre aceștia mici, căci îngerii lor privesc în ceruri la fața Tatălui meu”, „Cerul vorbește despre faima lui Dumnezeu și firmamentul vestește lucrarea mâinilor sale”, „Ce este omul că te gândești la el sau fiul omului că îl iei în seamă?”. În piațeta din fața Sanctuarului se află statuile papei Paul al VI-lea și al papei Ioan Paul al II-lea.
O vagă imagine a ceea ce este
Fatima mi-am format, dar pentru o bună cunoaștere a acesteia și pentru a te pătrunde de spiritul ei îți trebuie timp.
De aici, ne-am deplasat la un magazin de suveniruri unde am văzut o foarte bogată ofertă de statuete care o înfățișează pe Fecioara Maria denumită „Regina”, pe copiii care au avut revelația Ei, alți sfinți și alte scene religioase.
Mânăstirea Bathala, capodoperă a artei gotice portugheze, a fost construită din inițiativa regelui Ioan I, în semn de mulțumire față de Fecioara Maria, deoarece pe data de 14 august 1385 i-a ajutat să câștige cu ușurință lupta de la Aljubarotta, contra spaniolilor și să își obțină libertatea pentru foarte mult timp. Construcția ei a durat cu întreruperi 200 de ani. În fața mânăstirii se află statuia ecvestră a lui D. Nuno Álvares Pereira, conducătorul armatelor portugheze în lupta respectivă.
În construcția sa, stilul gotic rayonnant coexistă cu cel gotic flamboyant. Coloane masive din piatră, lipsite de ornamente, ce se înalță spre cer sau conduc spre altar, dispuse după reguli geometrice, păreau niște instrumente muzicale, din care te așteptai să auzi sunetele unor orgi enorme, care rezonează cu cele ale Universului. În fața altarului sunt câteva statui în mijlocul cărora se află statuia lui Isus Cristos. Impresionantă este și statuia Fecioarei Maria, care sfâșiată de durere își ține Fiul în brațe. Alte compartimente ale mânăstirii sunt: „Capela Fondatorului” în care sunt înmormântați regele Ioan I și soția sa Filipa de Lancaster, cât și alți regi și prinți, „Capela Soldaților Necunoscuți” în care Isus apare în statuie fără picioare, imortalizare a sacrificiului pentru construirea mânăstirii și un tânăr și o tânără fac de gardă și sunt schimbați din patru în patru ore; „Capela Imperfectă” amestec de coloane realizate în stil sobru, rayonnant, cât și flamboyant, cu coloane masive prevăzute cu adevărate dantelării realizate în piatră, cu motive vegetale și marine; claustrul regelui Ioan I (1357-1433) și al regelui Alfonso al V-lea (1432 – 1481), în care chiparoșii sunt în număr de trei, simbol al Sfintei Treimi.
Curiozității noastre și emoției estetice i s-a adăugat un sentiment de mare mulțumire patriotică, deoarece această capodoperă a artei gotice portugheze, în anul 2018, a găzduit expoziția sculptorului român Mircea Roman. Deși este masivă, alcătuită din piatră, mânăstirea creează o impresie plăcută, caldă, de bună primire, de liniște sacră, îmbietoare.
Obidos, orașul a cărui dezvoltare s-a datorat faptului că regele Dinis I i-a oferit soției sale dar de nuntă un castel maur existent aici, ne-a rămas în amintire cu străzile sale înguste, casele cu chenare albastre și galbene, gestul de a-și servi musafirii cu vișinată în păhăruțe de ciocolată, Biserica Sfânta Maria placată în azulejos de culoare albastră.
Ghidul nostru Andreea Nicolae ne-a atras atenția să privim spre zidurile vechi ale orașului, o casă cu conuri de culoare albastră, de influență maură, simbol al liniștii, și în Piața Santa Maria, spre Stâlpul Infamiei.
Aveiro, Veneția Portugaliei, îți oferă un frumos spectacol cromatic, datorită canalelor sale pe care circulă faimoasele bărci locale, numite „moliceiros”, pictate în culori pline de viață. O călătorie pe canale îți dă posiblitatea de a cunoaște câteva aspecte culturale și economice ale orașului. Ai posibilitatea de a trece pe sub Podul Dragostei și pe sub Podul Trădătorilor, de a privi clădirea Școlii de Limbi Străine cu ornamentele ei mitologice și florale, o clădire în stil „Art Nouveau”, opere de artă, locuințe rezidențiale foarte scumpe, Fabrica de Ceramică, să zărești silozurile în care se depozitează sarea obținută prin evaporarea apei Atlanticului, denumită „Flor de Sal” și pe care o poți cumpăra și ca suvenir din magazine.
Dacă timpul îți permite, în apropierea debarcaderului poți vizita Piața Primăriei cu monumentele ei istorice și Biserica Mizericordiei, ce datează din secolul al XVII-lea, ornată atât la exterior, cât și în interior cu azulejos de culoare bleu și galben, cu excepția tavanului și parțial a altarului.
Cei pasionați de ciclism pot face un tur al orașului, recurgând la o bicicletă la care pot avea acces gratis, numai în baza actului de identitate.
Foarte aproape se află Costa Nova, o stațiune de pe malul Atlanticului originală și cochetă, în primul rând datorită caselor de vacanță, la origine locuințe ale pescarilor, vopsite în dungi de diferite culori: bleu, vernil, roșcat, alb. Vizitând Costa Nova și, Portugalia, în general, mi s-a oferit un antidot contra cenușiului existențial în care noi, românii, ne desfășurăm viața. Ea, culoarea, este regină în Portugalia, știe să atragă, să încânte, să își arate forța de revigorare a ființei umane.
Ultima localitate vizitată a fost Nazaré, un sat pescăresc, cu nume de rezonanță biblică, situat pe malul Oceanului Atlantic. Are două părți, una înaltă și una joasă. Am vizitat extremitatea dinspre ocean a părții înalte.
Și aici, ca și în alte localități ale Portugaliei, este prezent cultul pentru Fecioara Maria în cinstea căreia a fost construită o capelă de dimensiuni mici, al cărei interior și acoperiș sunt placate în întregime cu ceramică pictată.
În apropiere se află Biserica „Nossa Senhora da Nazaré”, singura în care se poate intra în altar. Acesta este placat în lemn aurit, pereții dinaintea altarului sunt ornați cu ceramică albă cu modele bleu.
La intrare, în partea stângă o pictură reprezintă transpunerea pe pânză a unei legende a acestor locuri și a ajutorului miraculos oferit de Fecioara Maria.
Un prinț călare pe calul său a plecat să vâneze un cerb. Acesta s-a aruncat în apă. Pe marginea unei stânci, calul era gata să se aventureze după el. Din nori a apărut imaginea Maicii Domnului cu rol salvator.
Între capelă și biserică un cor intona vocal și instrumental cântece religioase și grupuri de femei și bărbați dansau prinse într-o horă. Alte persoane vindeau produse specifice zonei.
De pe promontoriul de la Nazaré am văzut una din cele mai frumoase imagini acvatic-costiere.
Era pe la ora 17 a unei zile însorite. Plaja aurie, situată în partea joasă a localității, era plină de oameni și umbrele, scăldată de lumina strălucitoare a soarelui și de apele Atlanticului, cu o cromatică fascinantă.
Suprafața apei extrem de liniștite avea aspectul unei pânze grofate, de culoare verde smarald pe margine, verde albastru înspre larg, în interiorul căreia se conturau cercuri albe cu străluciri de argint.
Spre deosebire de restul localităților vizitate, casele sunt modeste și de culoare albă.
Un element emblematic pentru Portugalia reprezentat din abundență pe suvenirurile din ceramică pictată este cocoșul de Barcelos, simbol al dreptății, după cum reiese din legendele care s-au țesut în jurul său și pe care Internetul ni le pune cu generozitate la dispoziție.
O călătorie în Portugalia te impresionează nu numai prin obiectivele turistice menționate mai sus, ci și prin calitatea șoselelor și a regulamentelor stradale, frumuseța și bogăția peisajului, profilul spiritual al oamenilor, specificul lingvistic, elemente de gastronomie.
A călători pe drumurile Portugaliei este o adevărată plăcere, aglomerația nu este prea mare, șoselele au fost renovate în anul 2004, cu fonduri europene, la întreținerea lor contribuie, probabil, și taxele stradale, care sunt foarte dese. Civilizația străzii este sporită de respectarea strictă a regulilor de circulație de către șoferi și pietoni. Ni s-a atras atenția să nu traversăm pe roșu, deoarece vom primi amenzi foarte mari, la trecerea de pietoni șoferii opresc cu mult respect și prudență. Când vezi câte un șofer neacordând prioritate, poți fi sigur că nu este portughez. Străzile și trotuarele sunt curate.
Portugalia are un peisaj colinar, plăcut și relaxant, acoperit în cea mai mare parte de păduri al căror rege este pinul cu cele trei specii ale sale: alb, umbrelă și marin. Curiozitatea călătorului este sporită de arbori și arbuști exotici, precum: eucaliptul, arborele de plută, un copac longeviv care poate atinge vârsta de 200-250 de ani, cu un mod original de recoltare și rodire. După cum ne-a spus ghidul nostru Andreea Nicolae, este util în industrie pentru coaja lui care se recoltează direct din copacul în viață, fără să fie tăiat și se regenerează după fiecare recoltare, care se face după un adevărat ritual, prima dată după ce au trecut 25 de ani de la plantarea copacului și după aceea la fiecare 9-10 ani.
Unul din cei mai longevivi arbori de plută din Portugalia, supranumit „Fluierătorul”, cu o vârstă de 234 de ani, a intrat în Cartea Recordurilor și a fost desemnat „Arborele european al anului”, în 2018. (www.digi24.ro)
Portugalia își respectă bogăția națională și a interzis tăierea arborilor de plută, ajungând astfel să dețină o producție de 50% din cea mondială.
Pământul Portugaliei este cultivat cu măslini care în prima parte a călătoriei noastre mai erau încă plini de florile lor bogate, mici și galbene, spulberate adeseori de vântul care ne-a acompaniat în primele zile ale excursiei noastre. În grădinile oamenilor și foarte rar în afara localităților privirea ne-a fost atrasă de bogăția fructelor de lămâi și mandarini. Orezăriile fac și ele parte din exotismul peisajului. Abia în zona Coimbra ne-a fost dat să întâlnim o agricultură asemănătoare cu cea de acasă: livezi cu meri, mici suprafețe cultivate cu legume.
O plantă agricolă prezentă în toate zonele vizitate este vița-de-vie.
Ochiul și curiozitatea ne-au fost satisfăcute și de arborii de culoare mov din Lisabona, de florile roșu-grena de fericirea văduvei, cele divers colorate de ginestra. Ni s-a vorbit și de agavele care înfloresc o singură dată, după zeci de ani de viață, după care mor.
Oamenii sunt calmi, blânzi, modești, interiorizați, poate prea interiorizați pentru spiritul latin. Aici, la marginea oceanului, par a trăi departe de marele zgomot al lumii. Un târg de vechituri din localitatea Figueira da Foz ne-a creat impresia ori că sunt foarte strângători și chibzuiți, ori au o situație financiară precară. În Lisabona circulația era obstrucționată de o grevă a cadrelor didactice și am fost informați că astfel de greve sunt dese, din cauza salariilor mici.
Limba este ușor accesibilă pentru un cunoscător de limbi romanice și îmi propusesem chiar să o învăț datorită frumuseții și corectitudinii cu care o vorbea ghidul nostru Andreea Nicolae care a avut o contribuție remarcabilă la reușita călătoriei noastre.
Bucătăria portugheză își are și ea specificul ei și este renumită datorită vinului de Porto, tratat cu coniac, după ce în timpurile vechi s-a alterat, în timpul importării lui de către englezi, preparatelor de pește, bacalhau „cod” și sardină supranumită „regina Atlanticului”, prăjiturilor numite „ouă moi”, „pasteis de nata” etc.
Portugalia exercită asupra călătorilor săi un miraj neîncetat, cu șarmul ei de margine de lume, cu iz de ocean și miros vegetal, cu statornicia respectului față de valori, cu simțul ei estetic și cromatic elevat, cu monumentele ei construite de-a lungul a sute de ani dintr-o dorință consecventă de perfecțiune și recunoștință față de ajutorul divin și uman.
Elena TRIFAN/UZPR
(într-o variantă restrânsă, articolul a fost prezentat la Concursul Internațional „Diversitate culturală în spațiul geografic european” unde a primit Premiul I)
