World Museum Liverpool

 

de Marian Lisu

Liverpool, Anglia, World Museum – un colos ce funcționează de pe la 1850, în care petreci o jumătate de zi, căci este un conglomerat: arheologie, lumea pierdută a dinozaurilor, secție de științe naturale, egiptologie, zonă asiatică, planetarium, descoperiri științifice și tehnologie, spațiu și aparate de călătorii spre vise.

În zona dinozaurilor și a muzeului natural ni se perindă privirii lighioane cu colți fioroși și dimensiuni apreciabile. Prădătorii, pierduți acum milioane bune, sunt așezați într-un Tunel al timpului, spre a pricepe cum au evoluat, temporal, lucrurile pe Terra – de la Allosaurus, până la ursul de peșteră.

Avem și o reprezentare a evoluției umanoizilor, dar și scene ce par vivace cu animale așa de bine împăiate, că par în mediul lor de baștină.

Zona cu mumii e gândită să observi toate elementele sarcofagelor, distanțând spațial elementele. Nu vin doar din Egiptul antic, ci și din Sudan. Cele descoperite sunt înfricoșătoare de-a dreptul, dând senzația că urmează să se toarne un film horror aici.

Învățăm câte ceva despre fenomenul mumificării de la Cairo spre Luxor, credința în

Craciunul la Predeal

de Elena Trifan

Petrecem sărbătorile de Crăciun în judeţul Braşov. Ne cazăm pe Valea Râşnoavei din oraşul Predeal. Locul puternic energizat, aerul curat, mirosul de răşină, verdele pădurii, susurul apei, soarele strălucitor, răsăritul şi asfinţitul soarelui, răsăritul lunii sunt câteva din deliciile cu care natura ne răsfaţă în această perioadă. Poziţia pe care o avem nu ne permite să vedem răsăritul de soare în toată măreţia sa, aşa că ne mulţumim să privim numai reflectarea lui pe stâncile golaşe cărora le dă o culoare aurie, care combinată uneori cu albul zăpezii pare şi mai strălucitoare. Fascinaţia cea mare o constituie însă serile cu cer senin şi lună argintie care se înalţă treptat-treptat deasupra brazilor. Sinceră să fiu, iarna nu am avut niciodată posibilitatea de a admira cerul atât de mult. Timpul liber, temperatura aerului nu prea ridicată ne permit să savurăm seară de seară taina cerului ale cărui limpezime şi strălucire de-a dreptul divine ne introduc în atmosfera magică a Sărbătorilor Naşterii Domnului. Avem impresia că acolo pe cer timpul a stagnat la momentul Naşterii lui Iisus, că o strălucire divină se pogoară din înaltul cerurilor şi se concentrează în stelele ce semnalizează blânde şi surâzătoare marea taină a întrupării Luminii sfinte în forme de viaţă efemeră, că

Universul tot trăieşte numai şi prin prisma acestei lumini. Simţim în ele permanenţa vieţii veşnice, triumful izbânzii asupra suferinţei, al luminii asupra întunericului. Avem impresia că stau acolo de mii de ani ca martori eterni şi semnalizatori ai veşnicei sărbători. Versuri simple mi se înfiripă în minte: „Luminiţă, luminiţă,/Te-ai aprins în poieniţă,/Ne dai harul cel senin/De la Domnul din grădini./ Te-aş atinge-ncet cu mâna/Să-mi aprinzi în suflet luna,/Să fiu mereu luminată/De lumina ta curată./În Ajunul de Crăciun/Eşti a cerului minuni,/Luminând precum odată/Steaua Domnului curată.”

Pentru ca triumful luminii şi bucuria noastră să fie depline, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o minune, luna plină din ajunul Crăciunului, fapt ce nu s-a mai văzut de 38 de ani şi care nu se va mai vedea curând. Trăim un moment al marii revelaţii şi al comuniunii universale. Prin intermediul ei cerul pare a se uni cu pământul, efemerul cu eternul, materialul se spiritualizează şi devine aspiraţie spre înălţime şi desăvârşire, plăcere de a contempla şi a se minuna. O lună sferică, argintie, pură şi strălucitoare se ridică pe cer deasupra brazilor. Pe măsură ce se înalţă, imaginea ei devine şi mai mare şi mai strălucitoare. Pare un disc alcătuit din argintul cel mai pur, o oglindă în care se reflectă esenţa lumii, în care ai vrea să te cufunzi. În mod involuntar o invocaţie îmi răsare în minte: „Lună plină, lună plină,/Adu-mi viaţa în lumină!/Între cetini binevenită/Adu-mi în viaţă ursită!/Adu-mi raiul cel ceresc/Peste traiul omenesc!/Fii lumina cea mai pură/Peste inima cea bună!/Fii al Anului destin/De rod pur şi trai senin!”

Luna şi stelele par mai strălucitoare şi mai limpezi ca oricând, probabil şi datorită atmosferei mai curate din zona de munte în care ne aflăm şi datorită magiei Crăciunului. Venisem aici cu oarecare teamă de urşi despre care aflasem că bântuie în zonă. Treptat frica îmi dispare, este iarnă şi sper ca ei să hiberneze, spiritul Crăciunului este aproape şi sper să ne protejeze. Mai în glumă, mai în serios mă gândesc că nu ar fi rău totuşi să le dedic câteva versuri, poate îi îmbunez, poate reuşesc într-un fel să îi exorcizez: „Te invit la dans, Martine,/Să te-nvăţ hora, stăpâne,/ Să dansăm brâu şi tangou,/Să te-mbăt cu mult lichior./Să te bucuri, împărate,/C-ai dansat şi tu o noapte/La poale de codru, frate,/Şi-ai uitat de tomberoane,/De miros dulce de carne./Te-ai suit pe bicicletă/ Şi-ai uitat de pui, băiete,/Ai rupt pedalele în două/Cu chintalele vreo nouă./Anul Nou când o veni/Să bei şampanie cum o fi?/Să te-mbăt cu vin şi ţuică/Să-ţi treacă dorul de ducă,/În bârlog să stai cuminte,/ Să mănânci ramuri crescute/În pădurea de pe munte./O veni vremea vreodată/Să uiţi năravurile toate,/Să ne primeşti cu frăţie/ În a ta împărăţie,/Să mânânci mure curate,/Ci nu mâncăruri spurcate/Sau să fii o jucărie/ Pe la circ şi în vitrine./Copiii să te dorească,/Să nu le mai bagi frica-n oase./Moş Martine, Moş Martine,/Fie-ţi viaţa în lumine/ Şi-n Ajun de Anul Nou/Să ne mângâi doar în somn!”

De Ziua Naşterii Mântuitorului, soarele nu este prea generos cu noi, refuză să îşi arate chipul. Lumina fizică este însă înlocuită cu cea spirituală a Naşterii Mântuitorului pe care o găsim din plin în Catedrala „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Predeal. Aici totul iradiază numai lumină, armonie şi veneraţie: pictura interioară, cântecele religioase dedicate Naşterii Mântuitorului, Pastorala Naşterii lui Iisus adresată credincioşilor de Mitropolia Sibiului. Părintele paroh ne atrage atenţia asupra icoanei Naşterii Mântuitorului, copie a celei din Bethleem. Aceasta îl înfăţişează pe Iisus înfăşat, alături de Maica Lui, deasupra lor se află o stea din care coboară o rază de lumină către Maica Domnului şi Pruncul Ei. Cu lumina în suflete petrecem o dupăamiază a armoniei, a reechilibrării spirituale.

A doua zi plecăm într-o călătorie spre Cabana „Trei Brazi”. Pe cerul Râşnoavei norii sunt străpunşi de raze firave de lumină. În Predeal, în faţa noastră cerul are chip întunecat, de smoală. Intrăm pe drumul ce duce la Cabana „Trei Brazi”. Ne întâmpină un peisaj auster, în care păduri uscate de foioase alternează cu păduri verzi de brad, cu tăpşane şi văi unde putem poposi pentru a contempla împrejurimile. Pe cer se desfăşoară un joc al nuanţelor de gri: gri-plumburiu, gri-alburiu, gri-albăstrui.

Parafrazându-l pe Iona am putea spune că Universul este un şir nesfârşit de munţi de înălţimi, forme şi culori diferite. Ajungem la Cabana „Trei Brazi”, situată la poalele Masivului Postăvaru, la o altitudine de 1120 de metri. Peisajul este asemănător celui de până aici. În dreapta drumului se întinde o pădure masivă de brad. Nu rezistăm tentaţiei de a intra în ea. Pe sol nu este niciun pic de zăpadă, ci doar frunzişul de un maroniu veşted al unei toamne pierdute în iarnă. Pâlcuri de iarbă verde scot capetele deasupra frunzelor din loc în loc. Soarele începe să mijească anemic printre ramuri. Pădurea ne ameţeşte cu mirosul ei rece, dar natural, de pământ reavăn, de frunze uscate, răşină de brad. Simţi o stare de calm, de revigorare, o dorinţă de a permanentiza această relaţie cu cosmosul în elementele lui esenţiale: pământ, aer, vegetaţie, lumină. Aş vrea să am picioarele puternic înfipte în pământ şi prin ele să îmi circule toate energiile acestuia, să am plămâni uriaşi şi să pot respira tot aerul pădurii, deasupra capului, o antenă prin care să pot capta toate energiile cerului şi să pot deveni la rândul meu o sursă de energie şi lumină, să întind mâini prietenoase către toţi oamenii lumii pentru a le oferi prospeţime, puritate, energie şi lumină, dar mă mulţumesc să rămân o fiinţă minusculă capabilă să beneficieze de darurile Cosmosului într-un loc presărat de Domnul în marea nesfârşită a Universului. Ce păcat că tinerii de astăzi nu mai ştiu să se oprească într-o pădure, să admire, să respire şi să se hrănească energetic şi afectiv, fără niciun fel de cheltuială! Natura este un bun la îndemâna tuturor, pe care îl neglijăm în schimbul orelor petrecute la volanul unei maşini, în faţa Internetului, vorbind la telefonul mobil, dansând în ritmul diavolesc al unei muzici zguduitoare, într-o lume a noxelor, a anchilozării fizice şi spirituale. Ies din pădure şi simt că am dobândit alt corp, mai puternic, mai pur şi mai eliberat de griji.

Ne îndreptăm către Cabana Secuiului. Ne întâmpină un peisaj diversificat: păduri de brazi, munţi înalţi, abrupţi, pietroşi, cu o vegetaţie săracă şi vârfurile pierdute în nori sau munţi cu vârfurile acoperite de zăpadă sau de pe care zăpada curge în şiroaie. Întregul peisaj pare o imensă floare şatirată. Cabana Secuiului îşi aşteaptă vizitatorii împodobită de sărbătoare cu crengi de brad, clopoţei, obiecte de artizanat şi îmbiindu-i cu mâcăruri tradiţionale specifice Crăciunului. Pe cerul bosumflat norii se adună bolovănos. Simţi că ţi se luminează întregul chip când spre ora prânzului ai posibilitatea de a zări pe el mici suprafeţe albastre sau de un albastru-smarald, înconjurate de nori alburii.

În după-amiaza zilei de 26 decembrie, la ora 17, asistăm la deschiderea Pârtiei Clăbucet din Predeal. Soarele creionează pe cer pete de culoare portocaliu-roşcat. Deschiderea pârtiei are loc, chiar dacă zăpada este insuficientă. Copii cu săniile dau viaţă pârtiei, amintindu-ne de „Iarna pe uliţă” a lui George Coşbuc. Pe o scenă în aer liber are loc un spectacol al iernii, al zăpezii şi al tinereţii. Acesta a început cu intonarea de către un grup de tineri a Imnului Predealului, „Shift – La Predeal”: „Ai vacanţă sau concediu,/Vrei pe munte, nu pe deal,/Cauţi un remediu,/Nu vrei stres şi nici scandal,/Ia-ţi nişte ghete, o giacă şi un fes/C-aici înveţi din mers./Haide, vino, vino la Predeal!// Haide, vino la, haide, vino la/Haide, vino la, la Predeal!/Haide, vino la, haide, vino la/Haide, vino, peisaju-i ireal!//Hei, şi plec cu toţi ai mei,/O luăm uşor spre Valea Prahovei./ Vrem puţină linişte, fără aglomeraţie,/Puţin aer curat, puţină inspiraţie.//Nu tre’ să-ţi faci griji de cazare!/Hoteluri, pensiuni, de zici că eşti la mare./Hmmm, şi azi o ard în deplasare,/ C-aici e tare, chiar dacă-i soare sau ninsoare.// Să ştii că aici facem din noapte zi./Ce tare-i filmu’ pe pârtia de schi!/Te rog nu fi trist, dacă tot eşti turist./Ştii c-ai ajuns în staţiunea ta de vis.//Hei, la cea mai mare altitudine, ne relaxăm cu certitudine./Şi dacă vrei senzaţional, ştii vorba aia.../Ori la bal, ori la Predeal.// Haide, vino la, haide, vino la/Haide, vino la, la Predeal!/Haide, vino la, haide, vino la!/Haide vino, peisaju-i ireal!//”

Primarul oraşului Liviu Cocoş adresează urări de bine pentru Noul An tuturor celor prezenţi. Solişti vocali, DJ-ei, dansatori şi dansatoare interpretează diverse genuri de muzică şi dansează în ritmuri trepidante. În faţa scenei se dansează hora bucuriei, a armoniei şi a voiei-bune. Aşteptăm zadarnic cu respiraţia tăiată coborârea schiorilor pe pârtie cu făclii aprinse în mâini. Stratul foarte subţire de zăpadă nu permite acest lucru.

Craciunul la Moeciu

de Elena Trifan

Pe data de 27 decembrie vremea este încă bună pentru călătorii, aşa că plecăm spre Moieciu, o altă atracţie turistică renumită a judeţului Braşov. Este sărbătoare şi am vrea să ne oprim la o biserică pentru a aprinde lumânări în amintirea celor morţi. În localitatea Cheia din comuna Moieciu, pe partea dreaptă a drumului zărim o biserică mică, cu acoperişul roşu de ţiglă în formă de şindrilă, înconjurată cu un gard masiv de piatră. Este Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, monument istoric, de categoria A. În curte se află şi cimitirul bisericii care o înconjoară pe trei din laturile ei. Pe pereţii exteriori sunt pictate în culori vii medalioane cu chipuri de sfinţi şi scene biblice. Pe peretele de la intrare sunt pictate scenele biblice: Adormirea Maicii Domnului, Schimbarea la Faţă, Cina cea de Taină, Naşterea Domnului. De la părintele paroh Paul Sumedrea aflăm că rezistenţa acestei biserici în faţa cutremurelor s-a datorat elasticităţii pereţilor alcătuiţi dintr-un mortar făcut din var nestins, nisip, piatră, lână ţurcană pe care locuitorii au adus-o din alte zone ale ţării. Catapeteasma este din piatră, pictura, uşile împărăteşti şi diaconeşti sunt cele originale de la 1720. Aici slujbele de Crăciun încep la ora 4 dimineaţa, deoarece Mântuitorul s-a născut când se îngâna ziua cu noaptea, marcând un nou început în religiile lumii şi se termină la ora 6,30 dimineaţa, înainte de răsăritul zorilor.

Localitatea Moieciu, situată pe malurile pârâului Turcu, la poalele Munţilor Bucegi şi Piatra Craiului, oferă o privelişte plăcută, fină şi relaxantă. Versanţii localităţii sunt acoperţi cu munţi golaşi sau împăduriţi, cu fâneţe riguros parcelate, pe care se profilează odăile, căsuţe tradiţionale din lemn folosite ca loc de adăpost de proprietarii terenurilor. Apa care curge paralel cu şoseaua este foarte limpede, având chip de zăpadă topită şi foşnet de pădure. Brazii care cresc pe unul din malurile ei îşi apleacă din loc în loc crengile gata să o atingă în semn de veneraţie şi dorinţă de contopire. Ne reţin atenţia câteva formaţiuni. Pe malul ei două stânci gemene între care se află doi brazi înalţi crescuţi din aceeaşi tulpină alcătuiesc un mic altar natural, un simbol al îngemănării elementelor acvatice, vegetale şi minerale. În muntele care se coboară spre apă, acoperit de brazi şi muşchi par a fi adevărate peşteri sau locuri tainice ce se cer a fi descoperite. Pe peretele dinspre râu, de culoare roşiatică, apa se prelinge în mici cascade.

După 1990 localitatea Moieciu a devenit o puternică staţiune agroturistică, ceea ce a adus în peisajul ei arhitectonic o mulţime de pensiuni noi şi moderne. Specificul tradiţional este încă reprezentat de câteva case vechi alcătuite din lemn şi acoperite cu şindrilă. Deşi ne aflăm în plină iarnă, soarele îşi arată chipul reuşind să îmbrace întreaga localitate în lumina lui aurie, rece şi strălucitoare.

Muzeul Orașului Regal Bardejov, Slovacia

 

 

de Marian Lisu

Muzeul de azi e o istorie vie a evoluției unui oraș din centrul Bătrânului Continent, de după 1200, când regele Bela al IV-lea stabilea limitele teritoriale ale burgului, până spre 1900, căci încă de atunci funcționează aici muzeul în această formă.

De ce e important – deține documente originale ale regilor sau împăraților (maghiari, poloni, de neam germanic), ce au emis acte administrative legate de istoria locului: Carol Robert, Ludwig I, Casimir (cel Mare), Sigismund (de Luxemburg), Vladislav I ori Ferdinand I.

Având statut special – oraș regal liber, a evoluat constant, nu doar prin mințile luminate ce i-au condus destinul, ci prin creația minților pricepuților meșteșugari, prin diferitele bresle: unii au făcut tipăritură (printre primele tipografii), alții au făcut arme cum nu se

Museo Napoleonico Roma

de Marian Lisu

După ce admirăm îndelung statuile dăltuite de Bernini, pe Podul istoric de pe vremea lui Hadrian, de-i zice Sant Angelo, la câteva minute de promenada pe malul Tibrului, găsim Muzeul Napoleonian.

Vizavi de Curtea Supremă (peste drumul de ape), la capatul podului Umberto I, se intră în Palatul Primoli, unde regresăm temporal, spre a cunoaște istoria dinastiei Bonaparte.

Palatul chiar a fost locuit de familia contelui Pietro Primoli, care a intrat în familie prin căsătoria cu Carlota Bonaparte, trăind anterior în proximitatea altor bonapartiste celebre: Matilde și Julia.

Puține sunt în vreme personaje care să fi influențat într-atât masa artiștilor (pictori, sculptori, graficieni, arhitecți, muzicieni), dar și politicieni, scriitori ori filozofi și istorici, precum marele Împărat, cel care dă Franței primul imperiu și o pune în secolul lui pe podiumul forțelor de temut ale umanității.

Avem la îndemână istoria familiei lui Napoleon, prin tablourile membrilor de vază, cu numele italice în galerii: Giuseppe (Joseph), Luiggi (Louis), Girolamo, Napoleone Luigi Bonaparte (Louis al II-lea), dar și pe Francesco – Il Re di Roma (Napoleon al II-lea).

Doamnele familiei sunt și ele prezente, prin reprezentări, obiecte personale, rochiile de gală, spicuiesc ceva nume: Caterina de Westfallia, Carlotta și Isabella Bonaparte, Maria Luisa de Austria și Josephine, Paolina sau Elisa Bonaparte.

O serie de obiecte personale dau un farmec aparte – de la o tabacheră cu monogramă, serviciul de cafea sau ceai, candelabre ale căror lumânări ardeau pe-atunci susținute de zeități, bijuterii personalizate cu miniaturi ale celor din marea familie etc.

În colecța obiectelor de artă decorativă își fac simțită prezența multe busturi marmorate, porțelanuri sau bronzuri valoroase, iar pentru pasionații de istorie, prin prisma adevărului a ceea ce s-a întâmplat pe fronturile marilor bătălii, sunt expuse inclusiv unele dintre acestea, în format mare.

Ni se perindă privirii colecția de arme (unele fiind capturi de război), costume de reprezentare, chipiuri, mobilierul regal, toate sunt prinse în inventarul camerelor tematice - care urmăresc evoluția în timp a perioadelor istorice: Primul și al II-lea Imperiu, perioada Regelui Romanilor, camera Paolinei, cea a Republicii romane, a Republicii Napolitane, dar și cele dedicate familiilor care au locuit în palat.

Am identificat și sonetul alegoric de la nunta Principesei Paolina (de Guastalla), sora lui Napoleon, cu principele Camilo Borghese, facut de Lucreția – Maria Letizia Ramolino (..tot mama, săraca!!), cunoscută în epocă drept Madame Mere, iar vila ce o vedeți în pictura veritabilă devine ulterior Galeria Borghese, locul cel mai bogat în artă din Eterna, despre care v-am povestit anterior – cei care au fost știu despre el, cei care nu - să meargă degrabă.

Muzeul de artă modernă Sprengel Hanovra

 

de Marian Lisu

Muzeul de artă modernă Sprengel, constituit cu bază a operelor strânse de un iubitor „de urât”, aduce o perspectivă a noilor exprimări în pictură și sculptură.

V-am făcut curioși cu urâtul din exprimare – ei bine, naziștii au strâns parte din operele de aici într-o expoziție, la Munchen, cu tema – Arta degenerativă. O considerau ciudată rău, în special cea de după Marele Război se încadra curentelor Cubismului francez, ori Expresionismului german, ambele deloc gustate de mințile neluminate.

Forme spațiale, fețe descompuse în elemente puse într-o nouă lumină, lumini și umbre care nu apăruseră până atunci în cadre, elemente de mahala, cabaret absurd, nuduri sau haimanale stau cuminți lângă scări strâmbe ce nu duc nicăieri, OZN-uri din nuiele...

Ce nu s-a înțeles??? Vreți să se audă – mi-au pus la dispoziție 100 de megafoane să

Brasovul are cel mai frumos brad de Craciun din tara!

    de Maricela Stupar

    Brașovul este un oraș de poveste aflat în inima țării. Dar el se află și în inima noastră, a tuturor celor care il cunoaștem, a celor care locuim în el, a celor care îl vizitează și care întotdeauna se întorc îndrăgostiți de aerul pe care îl respiră aici, de natura verde pe care o vede la tot pasul, de arhitectura medievală, de oamenii buni și primitori.

    Iar pentru orașul să devină splendid, pentru ca Sărbătoarea Crăciunului să fie desăvârșită și pentru ca povestea să continue, pentru ca Brașovul să fie întradevăr de poveste, în Piața Sfatului se înalță falnic cel mai frumos brad din țară. 

    Semețul brad din Brașov din acest an are impresionanta înălțime 24 metri și o vârstă de 70 de ani. Nu este cel mai înalt brad pe care l-am avut în Brașov, dar este frumos, este plin de conuri și este împodobit cu zeci de mii de beculețe și ormanente luminoase. Cu toții ne bucurăm și suntem încântați de prezența bradului în oraș, atât noi, cei mari, cât mai ales cei mici, copii. Vă așteptăm să admirați orașul sclipitor, luminat cu sute de mii de beculețe, cu superbul brad și chiar și cu Târgul de Crăciun, pentru că da, vom avea la

Museo Civico din Napoli

 

de Marian Lisu 

Seria marilor muzee europene

Napoli, Italia, la Museo Civico

Ca unul dintre stindardurile napolitane - ale capitalei celor Doua Sicilii - cum a mai fost cunoscut în vâltoarea vremurilor, stă de strajă la intrarea în golf - Castelul Nuovo. A fost totodată reduta de apărare navală, dar și reședința regală, în prezent adăpost al colecțiilor de artă.

Se mai cunoaște și sub denumirea de Maschio Angioino sau Chastiau Neuf și rămâne unul dintre simbolurile elocvente pentru Napoli.

Încă din secolul al XIII-lea se ridică sub privirea atentă a lui Carol I de Anjou mândrul edificiu, ce e apoi îmbunătățit (fortificat) de urmașul său (al II-lea Carol), precum și de Robert de Anjou, iar decorarea cu fresce minunate și picturi măiastre de Giotto în Capela Palatină, acolo unde se găsește și coroana regală.

Porțile de bronz sunt păstrate cu loviturile ghiulelelor trase (unele nici nu au mai fost extrase).

La etaje sunt amenajate galerii de artă (pictură și sculptură), unele opere geniale, preponderent pictori italieni - școala napoletană: Migliaro, Dalbono, Santoro, Cammarano, Cortese, Gemito și alții, unele fiind reprezentări ale obiceiurilor și peisajelor locului, altele legate de evenimente istorice marcante.

Azi nu vă dau amănunte, căci este zi de bucuria nașterii – vă las să vă bucurați prin cele trei lucrări ale adorației, din care primele sunt ale magilor. Bucurață-vă, deci!

Seria marilor muzee europene - Louvre

 

de Marian Lisu

Mergem virtual pe urmele Împăratului, căci el rămâne cel mai bun simbol francez în opere de soi, cunoscându-l la extreme, ținem reduta Revoluției franceze, cu tricolorul sus și dorință de eliberare, iar la desert avem porție dublă, căci Delacroix ne pune altfel în lumină clarobscurul.

În peisajul hibernal, în fața căruia adăst spre a-i da unitatea de măsură, a-ți crede, poate, că e începutul sfârșitului gloriei napoleoniene. Ei bine, nu-s rusnaci, ci doar prusaci. E pe la 1807, începutul de an ce a condus marii victorii de la Eylau. Și nu e lupta, căci măcelul se sfârșise de-acum, doamna cu coasă secerase strașnic, preț de-o zi întreagă. Iar cei căzuți au congelat în stratul de omăt și chiar ninsese proaspăt, căci sângele a dispărut sub albul pur. E viziunea de

Sarbatori pandemice?

de Ioan Laslo

Am iubit intotdeauna Craciunul si colindul care il insoteste. Dar e cineva care nu il iubeste? Anul acesta urma sa colind impreuna cu turistii mei la Sovata, asa cum anul trecut am colindat cu mare bucurie cu alti turisti de ai mei pe drumul de intoarcere de la Targul de Craciun de la Viena. Dar nu a fost sa fie. Speriati de stirile de la tv, turistii si-au anulat sejurul la Sovata. Si le pot intelege pe deplin motivele. Asa ca am inceput a colinda singur. Inchis in casa, asa cum ni se recomanda obsesiv la tv. M-am inregistrat cu un telefon fara pretentii cu una dintre cele mai frumoase colinde pe care le-am invatat vreodata. Am privit apoi filmuletul si m-am cutremurat: vocea gatuita pe care nu mi-o recunosteam, iar la final urarea suna parca endemic, aproape o gluma amara. Desigur, primul imbold a fost sa sterg clipul filmat. E de un penibil absolut! Apoi am inteles ceva: colindul acesta este precum Sarbatorile din 2020. Gatuite, interzise, fara bucurie! Asa ca am decis , chiar cu riscul de a fi luat in deradere de multi, sa il postez pentru ca e viata reala. Iar eu sunt fidel ideii ca viata trebuie sa o iei asa cum e si sa infrunti realitatile de zi cu zi. Tot ce pot sa va doresc este sa gasiti energia si starea de sublim necesara sa va faceti acasa propriile Sarbatori, cat de frumoase puteti. Se zice sa faci Rai din ce ai! Cred ca acum este momentul cel mai potrivit sa reusim, asta!

Seria marilor muzee europene - Prado

 

de Marian Lisu

Azi, un meniu cu mult subînțeles: simbolul rezistenței, în vremuri de răstriște, când nu aveau eroi, un joc al vieții - valabil chiar de la Adam și Eva (de parcă sună mai bine Eva și Adam) și un moment dramatic, cu multe energii, cu oameni slabi în duh. Să nu trageți în autor pentru poze mai nereușite, dar știți că nu e voie...

Jose de Madrazo în „Moartea lui Viriatus, liderul lusitanilor” exprimă, la momentul creației, un strigăt de revoltă față de jugul franțuz. Cum manifestarea artei lasă posibile diverse tipuri de subterfugii, pe care populația locală le-ar fi înțeles cu siguranță.

Eroul vechilor trăitori ai Peninsulei Iberice în perioada Republicii Romane, lusitanul Viriato era

Vino la Capatul Lumii!

    de Paul Drosu

    De ce sa vii la Capatul Lumii?

    Pentru imagini pe care cu greu le mai poti intalni prin alte zone tropicale ale planetei... Corali minunati de vii si de "infloritori", care cresc in apa si de doar 1 cm (!!!) , chiar de la tarmul lagunei, formand adevarate paduri impenetrabile, cu pesteri si canioane, prin care cu greu reusesti sa intri in apa lagunei...  Pentru asta, trebuie sa te duci la (adevaratul) capat al Lumii, fix in cealalta parte a

Cathedral of Our Lady din Anvers, locul cel mai nimerit pentru arta sacră flamandă

de Marian Lisu

„Se apropie Crăciunul / Oh...ce bucurie!” sunt momentele când revăd cu ochii minții serbările păpușii mele dragi... acum e mare.

Dar e și momentul să mă întorc la copilul din mine, undeva departe, într-un sat între dealuri, unde fugeam cu drag cu sania din lemn, până ce lumina începea să nu mai fie destulă, căci urcau înalt fumurile caselor de pe micul platou de lângă un râu neimportant.

Știam că nu trebuia să întârzii, că bătrânii mei trebuiau să dea stingerea repede, că doar dis-de-dimineață începeau muncile, iar eu îi încurcam – timpul fura mult când hainele ca tabla oțelită refuzau să cedeze căldurii sobei, iar fața se îmbujora repede, și nu chiar de la căldura teracotei, ci de la palma aspră a bunicului, cât lopata de zăpadă, care făcea educație sănătoasă, spre a-mi aduce ușor aminte regulile casei. Ce dor mi-e acum...

La prima oră, puțin după cântatul cocoșilor, mamaie venea cu pâinea din țest, mare cât roata carului, pe care se uscase semnul crucii, făcut pios cu coada unui

Americanii si... traditia

de Valentin Oanta

Într-una din vizitele mele in SUA am avut privilegiul de a vizita rezervațiile de indieni ameridieni Chaubunagunmang în comitatul Worcester și Plymouth Plantation de lângă Plymouth Massaciusets. Aici a ancorat pentru prima dată corabia My Flower cu primii pelerini care au întemeiat o așezare permanentă pe teritoriul american.

Am văzut pe viu istoria "pieilor roșii", modul lor de viață din vechime. Concret: modul de organizare a locuinței(cort mare cu focul sacru in mijloc, construcția pirogilor cu ajutorul focului pentru îndepărtarea lemnului din mijlocul buștenilor imenși, confecționarea armelor pentru vânat, pescuit și luptă, educarea copiilor pentru viața ( școala altfel ) etc.

Am observat un document, o scrisoare veche a unui șef de trib adresată președintelui SUA de la acea vreme, un răspuns la cererea acestuia de a cumpăra pământurile indienilor. Este emoționantă. Am cerut o copie și nu am fost refuzat ci amânat. Am dat adresa și am avut surpriza să primesc paginile solicitate. Scrisoarea este destul de lungă, dar esența este refuzul politicos. Motivația constă în : În aceste pământuri sunt înmormântați strămoșii noștri. Sunt sacre, din ele ne tragem, în ele ne întoarcem. Ele ne dau hrana cea de toate zilele, ne învață să trăim și să ne bucurăm că existăm. Aici am învățat tot ce știm, aici ne-am bucurat și ne-am întristat. Am încercat să le apărăm de voi cum am putut. Nu înțelegem să fim alungați, din puținul ce ne-a rămas.

Este răspunsul demn al unui șef de trib, care ar fi putut ușor să accepte mita oferită pentru persoana sa. Cinste lui!

Târgul de Crăciun Brașov 2020

de Maricela Stupar

Una dintre părțile bune ale acestui an, este că noi avem Târg de Crăciun la Brașov. Avem și cel mai frumos brad din țară. Din câte știu eu, în fiecare an, este căutat prin pădurile de pe lângă Vama Buzăului, unde se găsesc cei mai falnici brazi din țară. Este tare fain decorat. De fapt  este fain decorat tot centrul orașului, pe lângă frumosul brad împodobit, sunt de admirat și stâlpii de iluminat din piață și de pe străzile apropiate Pieței Sfatului frumos decorate cu beculețe pe care de la an la an le împodobesc tot mai frumos. Căsuțele de lemn sunt în număr mai mic decât în alți ani, dar împodobite din belsug cu beculețe colorate. 

Târgul de Crăciun din Brașov a început în acest an puțin cam târziu, în 18 Decembrie și o să țină până în 3 Ianuarie 2021, nu așa cum a ținut în

Landesmuseum Bonn

 

de Marian Lisu

Meniul zilei: preludiul tragediei la vechii greci - cu personaje mitologice, memento pentru realizarea arderii sufletului pe un alt fel de rug, al deșertăciunilor, într-o alegorie sublimă a unui trăitor cu pretenții intelectuale și, spre final, o lungă escapadă-n apele line ale Rinului, pe traseul romantic al vechilor castele.

Intrăm în forță cu o scenă puternică: Rubens dă viață pânzei cu ulei, multicolor, a două personaje puternice, fără discuție, însoțite de Amor - fără tolbă cu săgeți de dragoste.

Ea este Atalanta – conform vechilor legende ale Eladei, făptura suavă și totuși fermă, căci era strașnică vânatoreasă, deși mulți spun, că-i mai celebră pentru castitatea declarată. Ucisese chiar centaurii ce-i căutau plăceri vinovate, iar pe cel de acum – pe Meleager, îl fierbea la foc mic, nerăspunzând defel iubirii, pe care el o declara fățiș.

Homer ne povestește bine, și chiar Ovidiu îi descrie în Metamorfoze, deci clar că

Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte

de Elena Trifan

Vălenii de Munte este un oraș de provincie din județul Prahova, situat pe Valea Teleajenului la 110 km. depărtare de București, 29 km. de Ploiești și 86 km. de Brașov, într-o zonă liniștită, cu un climat de cruțare.

Ca să îți dai seama de specificul acestuia este de ajuns să îi privești stema bogată în elemente și în semnificații: „[…] un scut tăiat în două de un brâu undat, încărcat cu trei pruni naturali. Pe un câmp verde, o carte deschisă, de aur, o biserică de argint, pe o terasă verde. Brâul undat reprezintă râul Teleajen, ce străbate localitatea. Prunii reprezintă bogațiile naturale cele mai cunoscute ale zonei. Cartea de aur este simbolul activității desfășurate în perioada interbelică de către savantul Nicolae Iorga… Silueta bisericii este legată de tradiția religioasă ce a însoțit, în decursul timpului Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului”

Sub raport cultural Dumnezeu i-a dat o șansă, o călătorie făcută aici, în anul 1908 de către savantul român Nicolae Iorga la sugestia cumnatului său, Ștefan Bogdan. Episodul stabilirii la Vălenii de Munte este prezentat cu multă sinceritate în cartea autobiografică „O viață de om așa cum a fost”.

Fiind obișnuit să călătorească în spații vaste, inițial, nu i-a trecut prin cap gândul de a se stabili într-o localitate așa de mică, al cărei nume abia îl prinsese „din pagini de cronică”, greu accesibilă, deoarece nu avea cale ferată și nici podul de la Drajna nu era construit și pentru a ajunge de la Ploiești aici trebuia să parcurgi vreo 2 ore cu trăsura.

I-a recunoscut totuși câteva calități care l-au încântat: „Era aici o pace, o bună înțelegere românească, o armonie întârziată, fără niciun amestec de populație străină, care cucerea îndată, ca și încunjurimea, pe care am străbătut-o în câteva zile, descoperind tot ceea ce se ascundea necercetat în bisericile și mănăstioarele, în casele de moșneni înstăriți de belșugul prunelor din acele bătrâne case”. Sugestia de a se stabili aici i-a venit din partea vizitiului, care spera că un om cu o personalitate ca a lui Iorga va reuși să facă ceva pentru binele localității.

În anul 1908, de la urmașii polcovnicului Panca a cumpărat o casă modestă, atestată documentar în anul 1833, situată „într-un colț de sălbăticie”, al cărei aer curat îi era necesar, mai ales fiicei sale celei mari. La aceasta s-a adăugat romantismul locului care l-a încântat: „[…] și ce frumoasă era aici imaculata iarnă, cu sărutul soarelui clar pe gheață, cu pitorescele cortegii ale irozilor mergând foarte serioși, ca în Botoșanii mei, din casă în casă”.

În alt loc vorbește de „absoluta tăcere căzând de sus din stelele limpezi.”

Casa a fost renovată și Iorga și-a mutat aici întreaga familie, unde și-a desfășurat aproximativ 30 de ani din viață. Dintr-un „simplu loc de retragere” s-a dovedit a fi „un spațiu prielnic gândului și lucrului”, departe de zgomotul Capitalei și de mulțimea preocupărilor profesionale.

Casa se află în centrul istoric al orașului, pe strada George Enescu, nr. 3, în apropierea Monumentului Eroilor din cele două Războaie Mondiale.

Este înconjurată de un gard solid de piatră, construită în stil muntenesc, de tip culă, cu beci și un nivel deasupra solului, cu cerdac în stil brâncovenesc, văruită în alb, cu geamuri metalice, cu giurgiuvele, specifice timpului când a fost construită.

Intrarea în curte se face pe o poartă străjuită de doi stâlpi masivi de zid, de culoare albă, prevăzuți cu câte două coloane și cu acoperiș de culoare roșie.

O statuie a savantului realizată în bronz de Oscar Han în semn de omagiu veghează parcă asupra casei și asupra întregului spațiu care a aparținut familiei Iorga.

Pe o placă este menționat destinul casei: „Această casă în care au muncit, s-au bucurat și au suferit Nicolae și Ecaterina Iorga a fost dăruită statului în 1963 și 1978 de către urmașii lor.”

Frumusețea, liniștea și aerul curat al locului sunt sporite de vița-de-vie ce acoperă până la jumătate fațada clădirii, de copacii și pomii care cresc în fața ei, dominați de bradul înalt, plantat aici chiar de către Nicolae Iorga, un alter-ego al Domniei Sale, căruia i-a dedicat poezia premonitorie ”Bradul bătrân”.

Am vizitat muzeul în prima jumătate a lunii decembrie, când vegetația începuse deja să fie cuprinsă de uscăciunea iernii, doamnele muzeograf Claudia Giannotti și Carmen Ionescu ne-au invitat să venim și vara sau in lunile mai și octombrie pentru a ne putea bucura cum se cuvine de frumusețea locului. Casa lui Iorga de la Vălenii de Munte este, de fapt, un complex arhitectural, alcătuit din trei corpuri, cel inițial și alte două corpuri construite din inițiativa proprietarului, deoarece vechea casă era neîncăpătoare pentru familia lui numeroasă, alcătuită din soția Ecaterina și cei șapte copii, la care se adăugau, musafiri, prieteni, cunoștințe, persoane oficiale. O idee originală te întâmpină. Corpurile casei sunt unite printr-o pasarelă.

Ce poți să simți când mergi să vizitezi casa unei astfel de mari personalități din istoria lumii?

Dorință de cunoaștere, curiozitate, nerăbdare de a afla informații inedite, dar și respect și chiar sfială, că pătrunzi într-un spațiu intim ce a aparținut unei mari personalități.

Vechiul corp este construit, după moda timpului cu hol mare pe mijloc, cate două camere laterale, cu intrări separate din hol, dar care comunică și între ele.

Fiecare cameră, fiecare obiect au o proveniență, o destinație și o structură specifică și dezvăluie ceva din personalitatea savantului și a familiei sale.

În partea stângă se află camera de studiu în care energiile creatoare ale istoricului, scriitorului, criticului literar, publicistului, omului politic Nicolae Iorga se simt încă prezente.

În prim-plan se află biroul la care a studiat, a scris, a conceput marile valori ale creației sale. Obiectele de pe el sunt așa cum le-a lăsat proprietarul. Pana de scris, sugativa se află parcă în procesul scrisului. Un manuscris, o mapă din piele, două volume de discursuri parlamentare așteaptă să fie deschise. Ți-l poți imagina pe marele savant fie stând la masa de scris, pe scaunul lui, cu spatele spre ușă, concentrat asupra manuscriselor, fie stând în picioare în partea opusă, cu fața spre ușă, bucuros că după atâția ani are oaspeți. Trei biblioteci găzduiesc o parte infimă și totuși numeroasă din cele aproximativ 80.000 de exemplare, cât se spune că a avut biblioteca sa.

Pe un suport o colecție a ziarului „Neamul românesc”, editat la Văleni oferă o sugestie modestă a bogatei publicistici iorgiene.

Ceea ce ar putea să pară o cameră a studiului abstract este însuflețită de câteva imagini ale unor persoane/personalități dragi: fotografia soției Ecaterina se află pe birou, pe un perete o litografie cu chipul domnitorului cel mai îndrăgit, Mihai Viteazul, sugerează totodată pasiunea acestuia pentru istoria patriei, pe alt perete, portretul cumnatului său, slavistul Ioan Bogdan. O statuetă sub formă de cal, aflată pe birou a interesat, probabil, datorită provenienței sau poate forței pe care o transmite.

O icoană pe sticlă, specifică secolului al XVIII-lea, de origine maramureșeană, reprezentând Sfânta Treime, creează o impresie de blândețe și lumină ocrotitoare, fiind totodată o dovadă a pasiunii savantului român pentru arta sacră, cât și a credinței în Dumnezeu.

Alături se află dormitorul matrimonial, înviorat de culoarea grena a covorului și mai ales de culoarea roșie a modelelor geometrice de pe cuvertura și de pe perdelele lucrate la Școala de Țesături de la Drajna. Mobilierul: un pat matrimonial, două dulapuri, o oglindă de cristal, creează subtile sugestii patriotice și estetice prin pictura discretă și originală realizată în culorile Tricolorului.

Deasupra patului trei icoane pe sticlă, a Sfântului Haralambie, a Macii Domnului și a Sfântului Nicolae priveghează acest spațiu intim și întreaga casă. Pe lângă obiectele de uz comun, sunt prezente și cele individualizatoare. Doamna Ecaterina Iorga este reprezentată de o fotografie care o înfățișează la vârsta de 18 ani, îmbrăcată în costum popular din zona Brașovului și obiecte de cochetărie feminină: o casetă de abanos pentru bijuterii, peria și oglinda. Probabil, din lipsă de spațiu, intelectualul Nicolae Iorga este prezent și aici printr-un birou la care își scria și citea corespondența.

Încă o dovadă de rigoare și de inteligență. O corespondență așa bogată ca a lui ar fi fost un impediment printre multele studii și cărți din biroul de lucru. Obiectele de pe masă sunt așa cum le-a lăsat Iorga: lampa, mapa în care ținea plicurile, îmbrăcată în argint, pe care se află un cuțit de fildeș, suport de cerneală, toc, fotografia lui Mircea, fiul cel mare. Și aici este prezent același suflu de viață, de muncă în desfășurare, ca și în camera de studiu.

Pe partea dreaptă a holului central poți pătrunde în salonașul doamnei Iorga unde ai posibilitatea de a vizualiza portretul acesteia pictat de Sever Burada în 1825, fotografie cu copiii, portretul lui Erasmus din Rotterdam, aflat pe secreterul doamnei Iorga, obiecte din porțelan din Europa și din Asia.

Timpul însă a stat. Filele unui calendar de perete s-au oprit la data de 11 noiembrie 1940, când din cauza cutremurului cleui mare petrecut cu o zi înainte, familia Iorga a părăsit Vălenii de Munte și s-a mutat la Sinaia. Întâmplare fatidică, tatăl familiei nu avea să mai revină niciodată în acest loc, deoarece în data de 27 noiembrie a aceluiași an avea să fie ridicat cu forța din locuința sa de la Sinaia și ucis la Strejnic, lângă Ploiești. Din nefericire, premoniția bradului bătrân s-a adeverit: „Au fost tăind un brad bătrân,/Fiindcă făcea prea multă umbră”…

De aici putem trece în Salonul de primire al lui Nicolae Iorga, o cameră spațioasă și luminoasă.

Cum și-a mobilat Iorga camera în care își primea oaspeții, inclusiv persoane oficiale de rang înalt? În stil autentic românesc, covoare oltenești, de un bleu-albastru plăcut și relaxant, mobilier realizat în stil bucovinean, din care reține atenția, în mod deosebit, o canapea cu spătar înalt. Fotografii de familie înfățișează patru generații, în elementele lor reprezentative: străbunicul, vornicul Iordache Drăghici, îmbrăcat după moda fanariotă, mama Zulnia Iorga, cu patru dintre nepoți, o fotografie cu toți membrii familiei sale și El, Nicolae Iorga, savantul de renume mondial, fascicul de lumină al familiei sale și al întregului neam românesc, este prezentat la vârsta de 60 de ani, purtând pe piept Legiunea de Onoare a Franței, într-un tablou pictat de Catul Bogdan. Galeria de portrete este completată de cele realizate de Magda, fiica familiei Iorga. O notă de prospețime, puritate, interes pentru peisajul autohton și pictura națională aduc tablourile care înfățișează aspecte din natură: „Flori de măr” și „Pe Valea Câmpiniței” de Nicolae Grigorescu și „Flori roșii” de Elena Popea.

Exponatele de pe holul central reliefează interesul pentru istorie românească și universală, reprezentat de: două litografii cu portretele lui Al.I. Cuza și al soției sale Elena Cuza, o hartă a Imperiului Turcesc, Arab și Persan de la 1780, pentru arta populară românească, reliefat prin vasele de ceramică din Nordul Moldovei, completează imaginea familiei, prin protretul uneia dintre fiicele acesteia, Valentina.

Piesa centrală este însă un portret al lui Nicolae Iorga, în robă de dr. honoris causa al Universității din Oxford, pictat de fiica sa Magda Iorga.

Pentru a ajunge în corpul B trebuie să parcurgi pasarela care în partea dreaptă îți oferă o frumoasă imagine a casei și a grădinii cu arborii și pomii ei fructiferi, iar în partea stângă, în plan apropiat poți privi o salcie reprezentativă pentru peisajul casei și o parte din pereții celor două muzee aflate în aceeași curte, iar la distanță de câteva sute de metri ai impresia că se află o copie a Casei-muzeu ”Nicolae Iorga”, văruită în alb, cu cerdac în stil brâncovenesc. Nu, nu este casa lui Nicolae Iorga, ci clădirea Protoieriei Vălenii de Munte, construită după modelul acesteia.

În corpul B al muzeului se aflau dormitoarele copiilor care astăzi găzduiesc expoziții documentare permanente, care reflectă atât aspecte din activitatea internă a lui Nicolae Iorga, cât și din cea externă. Manuscrise, carnetul de note, Jurământul de consilier regal, fotografii de familie, individuale sau cu diverse persoane și personalități din țară și din lume îți incită curiozitatea și îți completează cunoștințele despre acest titan al spațiului românesc și al culturii și științei universale.

După cum foarte bine se știe, Iorga a avut un rol covârșitor în dezvoltarea culturală a localității Vălenii de Munte, prin înființarea unui număr mare de așezăminte culturale, ale căror imagini le putem vedea într-un panou expus pe unul din pereții acestor camere: Tipografia „Datina”, Școala de Misionare Națională și Morală „Regina Maria” ale cărei eleve se îmbrăcau numai în costume populare și învățau cu cele mai bune cadre didactice, după programă alcătuită de Nicolae Iorga, Teatrul, Universitatea de Vară care funcționează și astăzi și care a atras de-a lungul timpului personalități de mare valoare din țară și din străinătate. Datorită lui Nicolae Iorga localitatea Vălenii de Munte s-a bucurat de vizita majorității membrilor familiei regale.

Nicolae Iorga nu a fost numai savantul închis în camera de lucru, ci a conferențiat, și-a expus cunoșțințele și și-a îndeplinit misiunea științifică și culturală în diverse spații românești și universale.

Fotografiile și documentele din aceste camere fac dovada relațiilor lui cu mari personalități ale vremii: Nicolae Titulescu, regele Carol al II-lea al României, generalul Berthelot, regele Vittorio Emanuelle al III-lea al Italiei, profesorii – Giorgio del Vecchio, Charles Bemont, Edmond Denisson, cu românii din America și din Italia unde a înființat ”Casa Romena”. Alte obiecte, precum: două chei onorifice ale Parcului Național din Arizona, o pendulă primită de la românii din Harrisburg – Pennsylvania, cheia orașului Chicago, un fanion de membru al Clubului Tineresc Român din Indiana Harbour, diploma de membru corespondent al Societății de Studii Istorice – Torino, colanul Ordinul ”Regele Ferdinand”, uniforma de academician, cusută cu fir de aur la guler și la manșete, cu bicorn pe cap, după model francez, sunt o dovadă a recunoștinței și a aprecierii de care s-a bucurat atât în țară, cât și în străinătate.

În Corpul C, în timpul vieții lui Nicolae Iorga s-au aflat sufrageria, bucătăria, dependințele familiei, iar astăzi aici sunt organizate expoziții temporare.

Deși călătorise foarte mult și avea o cultură foarte bogată, Iorga și-a mobilat casa în cel mai autentic stil românesc, în care utilul se împletește cu un simț estetic fin, rafinat, discret, respectul pentru familie și pentru tradiții cu o trăire patriotică exprimată în forme materiale originale. Totul pare a fi fost făcut pentru a se întoarce spre lumea interioară a individului, ci nu spre cea exterioară.

Pătrunzând în intimitatea casei și în spațiul din curte, te întâmpină o puternică atmosferă de intelectualitate, învăluită în tihna și armonia familială, în liniștea naturii înconjurătoare.

Simți că Iorga nu a murit, că spiritul lui puternic este prezent încă aici, în fiecare obiect, că privește pătrunzător din fiecare tablou, că energia lui creatoare titanică încă mai pulsează în încăperile în care și-a conceput cea mai mare parte a creației sale monumentale, că viețuiește încă în bradul bătrân din curtea casei care a rămas să înfrunte veacurile ca o veșnică aducere aminte.

Bucurestiul pregatit de un Craciun pandemic

Anul acesta, Bucurestiul nu mai are haina de Sarbatoare cu care ne-a obisnuit. Chiar daca Livia Mihaela Manzatu a simtit nevoia sa monteze imaginile filmate azi pe marile bulevarde si in zona centrala, adaugand multe stelute si briz-briz-uri, printre ele se poate vedea imaginea unui oras trist, cu alte preocupari decat venirea Craciunului. Totul este in acord cu deja celebrul indemn de a sta acasa izolat, pe care il auzim zilnic propagat prin toate mijloacele media. Pandemia a invins in Capitala, desi administratiile altor orase de tipul sau au incercat sa suplineasca tocmai printr-un iluminat spectaculos (transmis la nevoie online) tristetea din sufletele oamenilor. Imi vine in minte acum exemplul Parisului, ca tot se alinta localnicii ca ar fi locuitorii Micului Paris. Si lipseste si Bradul de Craciun, ca sa fie totul perfect! Ramane promisiunea (ca atatea altele) ca lucrurile vor sta diferit data viitoare. Sper ca macar fondul sonor al filmuletului sa va aduca putina bucurie!  

Parisul , in vreme de pandemie...

 de Ioan Laslo

Am ajuns de multe ori in capitala Frantei si nici nu este de mirare, deoarece Parisul este, de departe, cel mai vizitat oras din Europa. L-am gasit uneori exagerat de aglomerat, plin de schele(parca era mereu ceva de renovat, dar cunoscatorii spun ca acest lucru este de bun augur, aratand preocupare si existenta fondurilor), alteori in pline demonstratii de strada(un localnic imi spunea ca un parizian veritabil, cand se trezeste dimineata, trebuie sa se gandeasca daca mai bine merge la munca sau mai bine gaseste un protest la care sa se alature), dar asa cum l-am gasit in  aceasta toamna nu l-am mai prins vreodata. Aproape pustiu, lipsit de vesnicii turisti asiatici, cu strazi curate, dar parca triste. Marile obiective turistice precum Muzeul Louvre sau Versailles-ul erau lipsite de vizitatori. Sau daca aveau, erau programati atat de clar pe internet(pentru unele obiective era singura cale sa iti procuri bilet), incat deja traditionalele cozi de la intrare erau inexistente. 

Putine agentii de turism au facut circuite culturale anul acesta pe motiv de pandemie. Eu am avut sansa sa lucrez pentru Christian Tour si sa insotesc doua grupuri in orasul iubirii. A fost asa de multa relaxare, atat de mult timp care ne-a permis sa exploram orasul, o stare de fericire a celor care eram obisnuiti sa calatorim si abia acum am realizat ce important era acest lucru pentru noi.  Novotel La Defence, locul nostru de cazare ne-a primit aproape gol. Unii am avut chiar sansa de a avea la fereastra o panorama superba a orasului, cu Arcul de Triumf, Turnul Eiffel luminat superb noaptea aproape de orele fixe, iar, in departare, cu Sacre Coeur... Nu ma pot abtine sa nu postez chiar o poza facuta de la fereastra camerei de

Landesmuseum Niedersachsisches Hanovra

de Marian Lisu

Cum poate sparge bariera urii un gest de ne-nțeles, vedem roșu-figurat pe scaunul măreței Republici, care se stinge brusc – dând naștere Imperiului, iar mai apoi victoria unui alt personaj controversat, dar respectat.

Fabritius ne zugrăvește opera intitulată ,,Continența lui Scipio”, unde găsim exemplificarea sublimă a înfrânării dorinței de dominare totală, în virtutea principiilor care dau măsura unui adevărat lider militar.

Plecând de la scrierile lui Liviu, descriind istoriile Romei, ca regat – după evenimentele majore, ce ar fi putut schimba radical lumea cu totul căci Hannibal oprise măcelul fără să știe ce stârnea apoi. Măritul comandant roman Scipio, își câștigase de-acum renumele de ,,Africanul” – îl zdrobise la Zama pe Hannibal, spulberând Cartagina. Pentreu a nu mai exista nici pomenirea numelui orașului de care Eterna suferise îndelung,pleacă în Noua Cartagină, în zona spaniolă, unde distruge totul.

În scena de acum intervine momentul de luciditate, îmbinat cu o excelentă strategie militară – Scipio o eliberează pe Lucreția, salvată fiindu-i viața, prin luarea în robie, de frumusețea-i fără seamăn.

La picioarele comandantului, când armele încă nu se coborâseră, sunt părinții fetei rugând iertare. La spatele lor sunt daruri de răscumpărare, multe și

Cracovia - cel mai frumos oras al Poloniei

    de Valentin Oanta

     Cracovia, al doilea mare oraș al Poloniei, fostă capitală, are un iz medieval datorat numeroaselor palate și clădiri vechi de multe secole. Prima atestare documentară datează din 966, când un evreu sefard, Abraham Ben Iacob, scria despre Cracovia că este un centru comercial notabil. Orașul a fost inclus in Patrimoniul Mondial UNESCO in anul 1978. In calitate de fostă capitală a Poloniei, s-a bucurat întotdeauna de o imensă importanță în ceea ce privește tradițiile și cultura. Este un oraș regal, impunător, gotic și renascentist.

    Simbolul orașului îl reprezintă Castelul Regal Wawel. Aici erau încoronați regii polonezi, fiind totodată locul unde aceștia și-au găsit odihna veșnică. Castelul este impresionant nu numai prin dimensiuni, ci și prin faptul că este un obiectiv sacru al polonezilor, având 900 de ani. Oare, noi ce făceam pe atunci ?Plimbându-ne pe Calea Regală, care începe de la Barbican și trece pe lângă Catedrala Sfânta Maria, operă a artistului Venit Stoss, putem vedea tot ce este tradițional în Cracovia (Krakow în poloneză). Catedrala oferă un interior fabulos, cu cel mai mare altar gotic din lume (sec.14), dar și un spectacol aparte. La fiecare oră, o trompetă se face auzită în oraș, melodia fiind interpretată de un pompier aflat în turnul central al edificiului. La amiază, melodia este radiodifuzată în toată lumea pe programul 1 al

Scena Nasterii Mantuitorului si Bradul de Craciun din Piazza San Pietro sunt vizitate de localnici

    de Rozina Nedelea

    In prima duminica in care a fost expusă “presepe” (ieslea) cu scena premergătoare Nașterii Mântuitorului, zeci de localnici au mers la Vatican, pentru a vedea “aranjamentul”. Oamenii au profitat de vremea frumoasa de la Roma și și-au făcut poze și cu bradul de Crăciun din Vatican, adus in acest an din Slovenia. 

    Presepe sunt o traditie la italienii catolici. Scenele pornesc de la o idee si sunt apoi dezvoltate, totul avand desigur conotatii religioase. Sunt scene create din lemn, carton, hârtie și alte materiale care descriu nașterea lui Iisus sau recreează scene din timpuri vechi. Artizanii de presepi muncesc tot anul pentru aceste mici opere de artă. Statuete fin realizate pot fi gasite si in anumite magazine, dar sunt si concursuri organizate la nivel de comunitate sau intre comunitati. Exista locuri in care aceasta arta este expusa permanent (un exemplu ar fi cateva dintre salile din Palatului Regal de la Caserta, unde sunt expuse presepe facute pentru casa regala a Neapolelui). 

    Ieslea a fost realizata din ceramica, intre 1965-1975 de elevii si profesorii unui liceu de arta din comuna Castelli, provincia Teramo, Abruzzo. Statuetele au fost inspirate de

Seria marilor muzee europene - Muzeul Correr Venetia

    de Marian Lisu

    În capatul opus Basilicii San-Marco, traversând o piață plină de măști de carnaval, aflăm intrarea în palatul ce adăpostește Muzeul Correr. Pentru o imagine cât mai completă asupra istoriei Republicii Venețiene, a-i înțelege mărirea și decăderea, intrăm aici înainte de a vedea Palatul Dogilor. Pinacoteca - galerii în care stau marii artiști, în special cei de prin școala venețiană (cea veche cu influențe bizantine), iar opere de-acum cinci veacuri dau măsura grandorii autorilor. Pictura gotică are accente laice, dar profanul te cucerește prin frumoasele scene ale vieții cotidiene, de la vederile generale cu palazoo, la podurile venețiene sau la petrecerile somptuoase (carnavalurile de mai târziu). Sunt reproduse scene din

Muzeul de Istorie al Barcelonei

      de Marian Lisu

    Museu d”Historia de Barcelona - MUHBA se afla in Placa del Rei. Este aici un manual viu ,de istorie a lumii europene, căci în măruntaie avem Barcino, orașul roman din perioada Imperiului, la nivel e Barcinona – zona Medievalului, cu marele Palat Regal (Palau Reial Major), iar restul e Barcelona – cu săli de expoziții diverse și galerii de artă ,pentru toate gusturile.

    În subterane, pe străduțele întortochiate, cu semne de orientare la tot pasul, pentru a nu rătăci parcursul, sunt case, ateliere, depozite, terme ori temple. E artă romană, exprimată prin sculpturi, mozaicuri ori arhitectură. Ba, pe alocuri, avem și frescă minunată, bine protejată de capriciile vremii, ca și complexul episcopal de-aici. Ceva mai departe e Templul lui Augustus, în fosta zonă a forului roman, edificat din primul secol după anul bornă. Coloanele și capitoliile stau și acum mândre la fel ca și odinioară, dovadă gloriei imperiale și au impresionat de-a lungul Medievalului sau Epocii moderne, când i se spuse Miracolul. Și mai este zidul roman cu turn, tot parte a MUHBA, undeva spre țărm, spre a scruta în largul mediteranean vreo amenințare.

    Zona medievală, cea de la primul nivel, vine cu plusvaloarea lucrărilor pe lemn, adevărate izvoare istorice, căci sunt prezentate scene de luptă și blazoanele celor ce le purtară, la adăpostul unor mari arcade gotice și prin lumina vie filtrată prin imensele vitralii multicolore. În Marea Sală a Tronului au rămas expuneri în frescă a unor scene vivace, dar degradate de răutățile vremurilor. E locul unde s-a scris istoria lumii, căci, chiar aici a fost primit, ca un adevărat cuceritor, marele Columb, de către unificatorii Spaniei – Reii Catolicos (de unde s-a împământenit denumirea de Regi Catolici, prin unire) Isabella de Castilia și Ferdinand al II-lea de Aragon, cuplul dinastic ce au împământenit sloganul ,,Tanto monta, monta tanto, Isabel como Fernando!” – Una aceeași cu unul, Isa asemeni lui. Dar se pare că erau doar vorbe de fațadă, căci finanțatoarea expedițiilor pentru Indii alipea teritoriile Lumii Noi, nicidecum Spaniei ci Regatului Castiliei, adevărata ei țară.

Victor - o sculptura monumentala, ridicata de Ivan Mestrovic

    de Mircea Poeana

    Un barbat chipes, ba pot zice sexi. O sculptura monumentala, ridicata de Ivan Mestrovic la 1928, in Belgrad. Victor e gol pusca si tine o sabie la sold. Privit dintr-un anumit unghi, manerul sabiei le face sa roseasca pe fetele mari, ii complexeaza pe masculi, le obsedeaza pe fetele care nu mai sunt mari si le tulbura pe babele care au trecut de multa vreme prin ultimul sezon hormonal. Victor trebuia sa stea in centrul capitalei sarbesti, dar pudicele si pudibonzii l-au exilat in varful fortaretei Kalemegdan. Ani la rand a privit pierdut peste apele raului Sava, scrutand spre un orizont gol. Comunistii nu l-au bagat in seama si au construit pe malul opus manerului sabiei sale multime de blocuri. Noul Belgrad. Un cartier in stil Baroc Stalinist, cu ziduri terne de prefabricat de la geamul carora barbatia lui Victor poate fi admirata in voie.